„Avem nevoie de ulei”, spuse odinioară un călugăr şi plantă un măslin. „Doamne, copacul are nevoie de ploaie, pentru ca rădăcinile sale să extragă seva şi să crească; trimite o ploaie liniştită”, se rugă el imediat după aceea. Domnul a trimis ploaia. „Doamne” , se rugă el din nou , „copacul meu are nevoie şi de soare; trimite soarele, te rog.” Soarele răsări îndată aurind norii din care încă picura. „Acum însă, Doamne, trimite un îngheţ pentru a-l întări”, se rugă călugărul îngrijorat; imediat, copacul s-a îmbrăcat într-o podoabă de iarnă strălucind ca argintul. Dar seara copăcelul muri…
Călugărul intră trist în căsuţa fratelui său şi îi povesti ce i se întâmplase. „Şi eu am sădit un copăcel”, spuse fratele lui, „dar el rodeşte foarte bine. Am încredinţat copăcelul purtării de grijă a lui Dumnezeu. El, care l-a creat, ştie mult mai bine decât mine de ceea ce are nevoie copăcelul. De aceea nu i-am impus niciun fel de condiţii, nu am stabilit niciun fel de mijloace. Eu m-am rugat: „Doamne, trimite ceea ce are nevoie. De la Tine îl am, Tu singur, Dumnezeul înţelept, Tu ştii mai bine ce are nevoie şi când.”
