L-am studiat pe Mircea Eliade şi mi-am dat seama că dimensiunea religioasă şi sacrul nu este numai un moment în evoluţia conştiinţei, ci este o dimensiune universală.
Ateismul este lipsit de fundament ştiinţific, iar axiomele pe care se bazează sunt date tot printr-un fel de „credinţă”, NU pe baze ştiinţifice.
Ioan Bugnăruc a absolvit facultatea de Matematică-Fizică şi facultatea de Sociologie. Este căsătorit cu Iuliana şi predă ştiinţe socio-umane la liceu.
Ioan Bugnăruc:
Înainte de a-L cunoaşte pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor, am fost un ateu militant multă vreme. Căutam cu fiecare ocazie dovezi care să arate că nu există Dumnezeu şi că sufletul nu este nemuritor. Ori de câte ori aveam ocazia să combat pe cineva, o făceam cu bucurie.
Reporter:
Ce argumente aveaţi împotriva creştinismului şi împotriva lui Dumnezeu?
Ioan Bugnăruc:
Nişte argumente foarte naive, care erau luate din ceea ce ne ofereau comuniştii la vremea aceea. Mi-e jenă să le spun acum, dar erau susţinute de oameni cu şcoală, mult mai instruiţi decât mine; eu eram doar un adolescent.
Reporter:
Acei oameni au influenţat atunci mulţi tineri…
Ioan Bugnăruc:
Citisem Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi şi tot ceea ce partidul comunist oferea în educaţia ateistă tinerilor de liceu, eu absorbeam cu plăcere.
Mi-am dat seama ulterior că argumentele pe care le socoteam atunci infailibile, sunt extraordinar de puerile şi la o analiză ştiinţifică ele nu rezistă.
Reporter:
Care sunt câteva dintre aceste argumente?
Ioan Bugnăruc:
Spuneam şi eu ce spuneau toţi pe vremea aceea – că omul primitiv, din cauză că n-a ştiut să-şi explice fenomenele care se petreceau în jurul lui, a început să inventeze zei şi să se închine lor. Am crezut acest argument multă vreme.
Apoi l-am studiat pe Mircea Eliade şi mi-am dat seama că dimensiunea religioasă şi sacrul nu este doar un moment în evoluţia conştiinţei, ci este o dimensiune universală.
Una dintre concluziile pe care opera lui Eliade a lăsat-o omenirii, a fost aceea că sacrul este o dimensiune universală a conŞtiinţei. Omul din toate timpurile are nevoie să se închine la ceva, nu doar omul primitiv. E adevărat, spunea Eliade, că astăzi, în lumea modernă, sacrul este camuflat în profan, dar, cu adevărat omul are nevoie să se închine la ceva.
Eu m-am închinat multă vreme unor idei abstracte, lipsite de fundament, dar m-am închinat la ceva şi eram plin de entuziasm pentru acele idei.
Reporter:
Este ateismul o religie?
Ioan Bugnăruc:
Luând ateismul în sens etimologic, adică „fără Dumnezeu” sau „lipsă de Dumnezeu”, la prima vedere aş spune că nu este o religie. Dar ateismul este o religie şi mulţi atei au fost dispuşi să moară pentru religia lor falsă.
Şi pentru că este lipsit de fundament ştiinţific, axiomele pe care se bazează ateismul sunt date tot printr-un fel de „credinţă”, NU pe baza unui substrat ştiinţific.
Este o „religie” la care se-nchină mulţi oameni; mulţi au militat pentru ateism şi l-au „propovăduit” cu succes.
Reporter:
Mircea Eliade, alături de filozofii ruşi Evdochimov şi Berdeaev, v-au influenţat gândirea la un moment dat.
Ioan Bugnăruc:
Aşa este. Cel mai grozav obiectiv pentru viaţa mea era să excelez în cunoaştere.
Imediat după revoluţie au apărut cărţi ale filozofilor ruşi care s-au stabilit în Occident şi care pentru mine au fost semnificative, pentru că mi-au întors privirea de la lucrurile materialiste şi atee la lucrurile spirituale. Chiar dacă astăzi mă raportez altfel la ei, atunci au avut rolul de a mă provoca şi de a mă face să fiu cucerit de spiritualitate, de Dumnezeu.
La început înţelegeam altceva prin „Dumnezeu” şi ajunsesem la un moment în care Domnul Isus Cristos era pentru mine cel mai mare filozof. Îmi doream extraordinar de mult să fiu un discipol al Lui, dar pentru mine Mântuitorul era doar un mare filozof.
Reporter:
Care dintre învăţăturile Mântuitorului Isus Cristos v-a marcat în aşa măsură încât să doriţi să deveniţi un discipol al Lui?
Ioan Bugnăruc:
În primul rând înţelepciunea pe care a demonstrat-o în învăţăturile Lui, care pentru vremea aceea era cu totul şi cu totul copleşitoare.
Apoi jertfa Lui, care pentru mine era un mare mister şi ceva foarte provocator. Nu-nţelegeam pe deplin de ce a trebuit să moară, dar mi-am dat seama că moartea Lui a fost cu totul şi cu totul excepţională.
Eram foarte impresionat de moartea lui Socrate, însă am înţeles că moartea Mântuitorului a fost mult mai deosebită. Nu pricepeam foarte bine de ce, dar cu timpul am putut să înţeleg de ce a fost moartea Lui mai deosebită.
Reporter:
Pentru a-L crede pe Domnul Isus Cristos şi a vă apropia de principiile Lui, primul pas era să recunoaşteţi că El a existat ca persoană istorică: a existat o persoană cu numele Isus Cristos, care a influenţat istoria omenirii.
Ateii spun că El nici măcar nu a existat ca persoană istorică, ci este doar un mit.
Ioan Bugnăruc:
Este o dovadă de mare incultură să susţii că Mântuitorul n-a existat din punct de vedere istoric.
Eram convins că există şi ceva supranatural şi o persoană istorică cu totul şi cu totul excepţională: Domnul Isus Cristos.
Mi-am dat seama că trebuie să fiu consecvent în afirmaţiile şi în convingerile mele şi că nu pot să-L socotesc pe Domnul Isus Cristos un mare filozof dacă nu cred afirmaţia Lui că este Fiul lui Dumnezeu.
Au fost foarte mulţi factori care au concurat până la urmă la „abdicarea” mea la crucea lui Cristos. Sunt uimit şi acum de modul minunat în care a lucrat Dumnezeu, în aşa fel încât să mă smeresc în faţa crucii Lui.
Reporter:
Cum a fost acel moment de neimaginat din viaţa dumneavoastră, când aţi „abdicat” în faţa crucii lui Cristos?
Ioan Bugnăruc:
Îl socotesc momentul cel mai important al vieţii mele. A fi „născut din nou” este cel mai important eveniment care i se poate întâmpla unui om.
Reporter:
Naşterea din nou este din Dumnezeu, pentru veşnicie.
Ioan Bugnăruc:
Da, naşterea din nou. Eu şi viitoarea mea soţie – Iuliana – tocmai ne făceam planuri de nuntă şi ne-am dat seama că avem nevoie de ceva care să întreţină iubirea noastră.
Recunoşteam că resursele noastre afective sunt limitate şi avem nevoie de Cineva care să ne alimenteze mereu dragostea unul faţă de celălalt şi după căsătorie.
Am simţit chemarea Duhului Sfânt şi am mers la Biserica Baptistă Betel din Timişoara. Acolo am înţeles că nu trebuie doar să simpatizez cu nişte idei, nu trebuie doar să fiu entuziasmat de faptul că există un Dumnezeu, ci trebuie să-I fiu dedicat lui Dumnezeu.
Cel mai important lucru este să te hotărăşti să fii al Lui cu totul. Până atunci nu se petrece nimic semnificativ în viaţă – nu aveam o viaţă împlinită, nu aveam nici o nădejde.
Îi mulţumesc Domnului că m-a condus şi pe mine şi pe soţia mea spre momentul în care am recunoscut cu toată inima că avem nevoie de El, că drumul pe care mergem este înfundat şi prăpăstios şi duce spre lucruri foarte sumbre. Acela a fost cel mai important moment al vieţii noastre.
Reporter:
Este înţeleaptă concluzia că resursele afective ale omului sunt limitate chiar şi în căsătorie, pentru că multe familii eşuează datorită răcirii dragostei „de la început”.
Dacă partenerii văd că între ei nu mai există acea iubire romantică de la început, că nu se mai iubesc cum se iubeau atunci când erau îndrăgostiţi, trag concluzia că nu se mai iubesc, ceea ce nu este adevărat. Îndrăgostirea are timpul ei, apoi dragostea merge pe cu totul alt făgaş. Nu poţi fi tot timpul îndrăgostit şi cu „capul în nori”, ca la 18 ani.
Ioan Bugnăruc:
Aşa este. Când eram fără Dumnezeu, înjuram cum puţini ştiu să înjure. Eu eram bun la literatură şi eram creativ chiar şi în domeniul… înjurăturilor…
Reporter:
Nu-mi permit să vă cer câteva exemple… J
Ioan Bugnăruc:
Odată m-am gândit cât de urât şi de groaznic înjuram şi mi-a venit să vomit. Mi-am dat seama cât de străină îmi este această experienţă faţă de cine sunt eu în momentul de faţă, prin harul lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte acum în mine şi nu este de acord cu ce făceam eu înainte.
Am studiat mult, am citit multe cărţi, mi-am petrecut foarte mult timp în faţa cărţilor, dar mi-am dat seama că sufletul meu este totuşi pustiu. Tânjeam după o viaţă adevărată, după o viaţă din belşug, dar nu se arăta.
Toate cărţile pe care le-am citit: Platon, Aristotel, Shakespeare, Dostoievski, mi-au dat satisfacţii mai ales atunci când am avut ocazia să-mi etalez cultura în faţa altora, să bravez. Mă simţeam mai stăpân pe mine, pentru că eram un om „cultivat”. Dar adâncurile mele erau tulburi, erau pustii şi ce îmi doream cel mai mult nu aveam.
La Biserica Baptistă Betel am aflat unde pot găsi cuvintele vieţii veşnice şi am înţeles că înţelepciunea pe care mi-o doresc eu şi toate cărţile pe care le-am citit nu erau în stare să-mi ofere aşa ceva.
Au fost perioade extraordinar de tulburi, de căutări. Rugăciunile mele erau ceva de genul: „Doamne, nici nu ştiu dacă exişti! Poate că exişti, poate că nu exişti! Am văzut că unii iau în serios faptul că Tu exişti şi Te rog, dacă exişti, să dai un semn şi sufletului meu!”.
Sunt foarte plin de bucurie acum, ştiind de unde m-a scos Dumnezeu: din ce pustiu şi lipsă de perspectivă, comparativ cu viaţa din belşug pe care mi-a oferit-o acum.
Reporter:
Rugăciunea dumneavoastră a fost foarte sinceră. Ateii nu acceptă că Dumnezeu există, pentru că atunci ar fi nevoiţi să-şi schimbe viaţa, deoarece vor da socoteală pentru păcatele lor.
Ioan Bugnăruc:
Eu căutam foarte sincer adevărul, cu multă tensiune şi insistenţă. Dar Dumnezeu m-a căutat pe mine, chiar dacă eu blestemam şi înjuram cum nu-njura nimeni în lume. Dumnezeu m-a scăpat de la moarte în multe rânduri şi El S-a îngrijit şi de viitorul meu.
Însă a venit momentul când mi-am dat seama că Dumnezeu aşteaptă ceva de la mine: aşteaptă DEDICARE. Trebuie să-ţi dedici viaţa Lui, să cauţi să faci ceva pentru El, cum spune Scriptura: „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. […] Daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca nişte unelte ale neprihănirii”.
Secretul vieţii din belşug este că Dumnezeu vrea ca eu să fiu o bucurie pentru alţii. Întotdeauna când am fost dispus să-mi aduc trupul ca o jertfă vie, Dumnezeu m-a răsplătit cu viaţă din belşug.
Reporter:
Ce sfat aveţi pentru cei care Îl caută sincer şi din toată inima pe Dumnezeu, dar nu-L găsesc în lume?
Ioan Bugnăruc:
Dumnezeu a promis că îi răsplăteşte pe cei care Îl caută din toată inima, luând în serios Cuvântul Lui – Biblia. Trebuie să fiu foarte sincer: acolo unde nu pricep şi nu înţeleg, unde-mi este greu să cred, să Îi mărturisesc lui Dumnezeu în rugăciune toate frământările.
Dragul meu cititor, poate ai citit multe cărţi care sperai să-ţi dea bucuria. Există o CARTE care îţi dă cu siguranţă bucuria. Aceasta este Biblia. Acolo sunt cuvintele vieţii veşnice, acolo este belşug şi binecuvântare.
Şi orice izvodire a minţii să fie dată la o parte şi doborâtă, în aşa fel încât să ajungem la crucea lui Cristos.
Noi, cei care spunem că-L cunoaştem pe Dumnezeu, avem responsabilitatea de a-L face de cunoscut şi altora.
Căutaţi-L pe Dumnezeu din toată inima, pentru că El Se lasă găsit de cei care-L caută din toată inima.
Ioan Ciobotă, RVE
