Editoriale

Pe cine păcălim?

Pare uşor să te prefaci că totul e în regulă. Uneori ne vine destul de uşor să ne prefacem fericiţi în mijlocul mulţimii, dar numai inima noastră ştie ce chin îndură, când vede că nu ne pasă de problemele ei. Avem atât de multe feţe, încât nu ne-o mai cunoaştem pe cea adevărată. Ştim să zâmbim perfect la cameră, dar când un bătrân necăjit caută nădejdea în zâmbetul nostru, atunci devenim mai serioşi şi mai oficiali ca niciodată. Ne vine tot mai greu să fim autentici şi să fim ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi să devenim. Ne prefacem din nou că nu-I auzim şoapta blândă, când ne strigă pe nume şi ne spune că suntem ai Lui. Fluierăm senin când cineva ne cere ajtorul şi ne prefacem că suntem cu gândul departe (măcar de am gândi mai mai departe), că aşa poate-poate ‘om fraieri omul.

Nu ai obosit să păcăleşti pe cei din jurul tău? Te-ai gândit măcar vreodată ce efect are făţărnicia ta asupra TA? Te mai cunoşti măcar? Sau ai devenit marioneta mass-mediei şi a gurii lumii? Când ai fost autentic ultima oară? Îţi mai aminteşti când ai zâmbit din inimă? Ştiu că a trecut ceva timp de atunci… dar încă mai există cale de întoarcere, atâta vreme cât vrei să te laşi călăuzit. De multe ori ţi-ai auzit numele strigat, dar te-ai prefăcut că nu erai tu. Isus ţi-a făcut semn cu mâna de multe ori să te apropii de El, dar ţi-a fost teamă. Aşa că, ai crezut că doar ţi s-a părut că L-ai văzut făcându-ţi semn cu mâna. Inima ta nu mai poate respira, e sufocată de atâtea pânze de păianjen ce o sugrumă. Vrea şi ea să simtă, să plângă şi mai vrea încă ceva! Tânjeşte să-L lase pe Isus să intre în ea, ba chiar I-a pregătit o cameră. Oh, stai! Nu doar o cameră, ci toate camerele!

Este însetată după autenticitate şi este pe moarte. Bate neregulat şi nici măcar nu ştie pentru ce mai bate. Totul i se pare fără sens. Pentru că aşa şi este. Ce rost are viaţa, dacă nu ai vreun scop pentru care s-o trăieşti? Trăim pentru moment, iar la veşnicie nu se mai gândeşte nimeni. Amânăm totul până în ultima instanţă. Va veni într-o zi momentul când ni se va cere sufletul, Dumnezeu ne va chema acasă. Problema este dacă avem o „Acasă”. Sau dacă ne este dor de Acasă. Ori dacă ne construim o Acasă. Este o vorbă „înţeleaptă” care zice aşa: Lasă-mă să râd acum şi voi plânge mai târziu.

Aşa trăim majoritatea dintre noi. Râdem cât râdem, dar până când? Cel mai rău este că, pe lângă că păcălim pe oameni, cel mai tare ne păcălim pe noi. Ne prefacem că suntem nişte desfrânaţi, „care îşi trăiesc viaţa”, dar care vor plânge mai târziu. Cel mai rău îmi pare că vor ajunge să plângă mult prea târziu… când alţii vor râde. Aşa că, pe cine păcălim? Pe noi!

Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button