Era seară târziu, iar călătoria care îmi stătea în faţă nu-mi aducea nici frică, nici nelinişte, nimic. Nici nu aveam motiv.
160 km dus şi tot atâta întors. Acelaşi drum care l-am parcurs cu ceva luni în urmă însă pentru care am mijlocit atât de mult, încât, dacă ar fi fost cazul, Dumnezeu m-ar fi ascultat numai din cauza insistenţei supărătoare. Însă ştiu că a fost doar bunătatea Lui!
Deci… am pornit la drum. Cerusem protecţia Domnului dar nu într-un mod special…fiind învăţată cu ocrotoriea Domnului. Nici un km nu am parcurs din drum, când tatăl meu mă întrebase dacă sunt pregătită. Nu-mi amintesc dacă i-am răspuns sau nu, ci ceea ce îmi amintesc este că imediat am pierdut controlul asupra maşinii. Neputincioasă priveam cum aceasta mergea în zig-zag. La un momentul dat, fiind viteza destul de mare (însă legală), a lovit cu putere parapetul, respingându-ne apoi în pădurea de peste drum. Eram şocată. Nu-mi venea să cred că tocmai am avut un accident. Tocmai pierdusem contolul asupra maşinii pe care eram aşa sigură, la nici 2 km de casă!
După aceea a urmat o noapte albă. În mintea mea se derula mereu şi mereu ceea ce s-a întâmplat. Îmi pierdusem pacea. Era un vis urât. Ca un coşmar. Deşi îi mulţumisem Domnului, psihicul meu era la pământ.
Însă, printre altele, îmi apăruse în minte întrebarea: dacă acesta era sfarşitul zilelor mele, cum întâmpinam veşnicia? Cum puteam să-L privesc în faţă pe Cel ce a făcut atâtea pentru mine? Eram pregătită să-L întâlnesc? M-am cutremurat.
Dragul meu cititor, puneţi şi tu întrebarea: dacă mâine va trebui să-L întâlneşti pe Dumnezeu, vei putea să Îl priveşti în ochi? Vei avea curajul să te arunci în braţele Lui ca în braţele unui Tată? Sau cu ruşine şi teamă vei aştepta sentinţa?
Suntem chemaţi să ne trezim! Tot mai des auzim de tineri care pleacă în veşnicie, fiecare lăsând în urmă un îndemn la trezire. Avem nevoie de mai mult de atât???
