”Pavel strânsese o grămadă de mărăcini şi-i pusese pe foc; o năpârcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui.“ Faptele Apostolilor 28:3 (VDC)
Afară plouă şi e frig, şi în sufletul meu e la fel de rece. Cineva, în dorinţa lui de-a mă ajuta, aprinde “focul” ca să mă încălzesc. Dar focul nu ţine foarte mult şi dă semne că vrea să se stingă. Mă uit în jur şi, cu o privire care cere ajutorul cuiva, îi fixez pe cei care îşi încălzesc sufletele la acelaşi foc sfânt ca mine şi aştept ca cineva să facă ceva pentru a nu lăsa focul să se stingă.
Toţi sunt comozi; se codesc şi-mi evită privirea; le place să stea. În cele din urmă se ridică Pavel. El m-a observat şi mă asigură că nu va permite să se întâmple asta. Înţeleg că lui îi pasă de sufletul meu care începuse să se dezmorţească. Se ridică brusc, deşi nici nu se aşezase bine, şi merge să culeagă nişte „mărăcini” ca să-i pună pe „foc”. Cu câtă dragoste taie fratele creangă cu creangă din grămada de păcat. Îl privesc îndelung şi-mi spun că, la un moment dat, va obosi şi se va opri; mi-e teamă să mă gândesc ce-ar putea însemna asta pentru sufletul meu.
-Iată, încă un braţ de „mărăcini”, numai buni de aruncat în foc! spuse Pavel trezindu-mă din gândurile mele tremurânde. Odată aruncaţi în foc, simt o eliberare, o pace lăuntrică adâncă, simt cum sufletul se încălzeşte şi parcă mi s-a mai deschis o pereche de ochi; încep să văd altfel, să înţeleg altfel şi, vai, ce bine este să simţi că întregul îţi este cuprins de căldură sfântă!
Pavel nu oboseşte; mai aduce un „braţ de mărăcini” şi altul, şi încă unul şi-i aruncă în „foc”. Eu şi ceilalţi stăm şi-l privim cum în timp ce taie şi de-aici şi de-acolo se „zgârie”, se „loveşte”, ba uneori i se mai „agaţă” haina în câte-o creangă şi se luptă cu ea, dar de fiecare dată reuşeşte să se desprindă. Noi stăm nemişcaţi; ne place la locul nostru; e prea comod ca să ne părăsim locurile şi să-i dăm o mâna de-ajutor. Iată-l că se întoarce. A mai adunat un braţ de minciună, curvie, lăcomie, beţie…
Le aruncă în „foc”. Dă să se aşeze şi el ca să-şi tragă sufletul când, brusc, din ultimii „mărăcini” aruncaţi se desprinde năpârca indiferenţei şi se lipeşte de mâna care nu se odihnise până în acest moment. Se face linişte adâncă şi toţi privim la Pavel cum se luptă cu năpârca. Totuşi, niciunul nu-i venim în ajutor. În timp ce el luptă de unul singur, noi începem să analizăm situaţia, dându-ne fiecare cu părerea. Într-un final sentinţa e pronunţată: „cu adevărat omul acesta este un ucigaş, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască…”. Deodată, cu o putere neobişnuită şi supraomenească, Pavel scutură năpârca în „foc” şi, spre surprinderea noastră, nu i se întâmplă nimic rău. Fiecare îl priveşte uimit pe celălalt şi tăcerea se aşterne din nou între cei prezenţi. Un gând mă îndeamnă să merg să-l ajut pe fratele la legarea rănii, însă, înainte de-a face vreo mişcare, mă uit la ceilalţi; toţi stau şi parcă aşteaptă ceva. Mai amân gândul care mă-ncercase adineauri şi, în loc să merg să ajut, mă unesc cu ceilalţi şi aştept să se întâmple ceva. Nu ştiam exact ce anume aşteptau, dar până la urmă am aflat: „oamenii aceia se aşteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort.” Ei bine, văzând că nu se întâmplă nimic, ne-am continuat „părtăşia” fără a ne pocăi de modul barbar de-a ne trata fratele aflat în încercare.
Doamne, ai milă de noi!
Trimis de Estela Manea, pentru Total Schimbat.ro
