Dumnezeu e la un gând distanţă
autor: S.M.
„Căci n-am vorbit nimic cu părinţii voştri şi nu le-am dat nicio poruncă cu privire la arderi de tot şi jertfe, în ziua când i-am scos din ţara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: «Ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veţi fi poporul Meu; umblaţi pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiţi fericiţi».” (Ieramia 7: 22-23)
Atât de simplu, dar facem să pară atât de complicat. Mergând singuri pe drumul vieţii împingem din calea noastră, prin propriile forţe, probleme frumos împachetate, doar atât cât să ne putem strecura printre ele. Când sunt atât de multe “pachete” (îngrijorări, ambiţii, orgolii…) abia mai putem înainta, încât la un moment dat ajungem să strigăm: “Doamne, m-am blocat! Ajută-mă, te rog!”
Iar Dumnezeu, nerăbdător, ca un fotbalist gata să execute un penalty la auzul fluierului, auzind strigătul nostru, “trage un şut acelor pachete”, încât nici zidul format din cel rău şi omuleţii lui nu le mai pot opri… Când îngrijorările, problemele au dispărut, ne mirăm cât de uşor a fost. Dar nu, până atunci vrem să facem o prezentare “de muşchiuleţi”.
După ce am terminat de scris aceste gânduri, am continuat să citesc “Dumnezeu e mai aproape decât crezi” de John Ortberg. Acesta, în capitolul 1 descrie pictura lui Michelangelo de pe tavanul din Capela Sixtina. Ȋl descrie pe Dumnezeu cum îşi răsuceşte trupul şi se întinde până la maxim, ca să-L atingă pe Adam. Apoi, îl descrie pe Adam… Acesta întinde doar un deget pentru a-L atinge pe Dumnezeu. Ȋn celelalte capitole autorul continuă să spună cât de aproape este Dumnezeu de noi, accentuând ideea că EL e doar la un gând distanţă!!! “Să fie atât de simplu?“ – mă întrebam eu.
Mă îndoiam astfel, deoarece în urmă cu câţiva ani, m-am îndepărtat de Dumnezeu, relaţia s-a răcit, rugăciunile au dispărut, iar partea cea mai rea, păcatele s-au înmulţit. Nu mai eram prieten cu Dumnezeu (dar nu L-am uitat, ȊL păstram închis într-un colţ al inimii), ci eram prieten doar cu oamenii. Mă străduiam să fiu prietenul lor, să fac pe placul lor, în loc să fiu robul lui Hristos.
Această stare devenise atât de rea, încât de multe ori îmi simţeam sufletul plângând după un moment, o clipă cu Dumnezeu. Doar o clipă de părtăşie cu EL voia sufletul meu. Era ca şi cum mi-ar fi fost foame, dar refuzam să-mi hrănesc trupul. Tot aşa am refuzat să-mi hrănesc sufletul cu Dumnezu. Nu mai era real şi viu… Fiecare zi avea acelaşi gust: rău…
Am terminat de citit capitolul 7, care se încheie astfel: ”Ȋn marea călătorie spirituală, nimeni altcineva nu poate umbla pe calea ta. Ȋn tot cerul cosmic, nimeni altcineva nu poate cânta partitura ta.“
Sufletul meu vrea, Dumnezeu vrea şi mai mult, dar depinde de mine dacă fac pasul înainte sau alerg în continuare spre nicăieri. Cred că-n tot acest timp Dumnezeu a alergat în urma mea pentru a fi prezent la acest moment, când am recunoscut că am nevoie de El şi că-L iubesc, făra teama că voi fi umilit de cei din jur.
Am lăsat cartea şi am luat Biblia. Psalmul 63: 1 „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă”. După ce am citit Psalmul, m-am rugat. Am început greu, dar, încet, încet, cuvintele au venit de la sine. Păcate, greşeli, cât imi e de dor de EL, câtă nevoie am de îmbrăţişarea Lui. Atât a fost nevoie. L-am simţit, era acolo, I-am simţit îmbrăţişarea! Rugăciunea s-a transformat în laudă. Voiam să-mi mai hrănesc sufletul din Cuvântul Lui, aşa că am citit din Isaia 6: 7. Parcă îmi vorbea. „Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” Pace, bucurie, siguranţă! Asta a fost ceea ce am simţit în acel moment. Am şoptit: ”Ava, te iubesc!” în timp ce sufletul meu cânta cântece de laudă…
Dimineaţa următoare I-am mulţumit lui Dumnezeu! Ştiam că mă aude: era la un gând distanţă!
