EditorialeFamilie

Când problemele cresc (3)

ADOPTAREA UNOR ATITUDINI CORECTE

 

Unele dintre problemele pentru care ne îngrijorăm cel mai mult acelea pe care le putem controla cel mai puţin sau chiar deloc. Există unii copii care mor de leucemie. Există taţi tineri care pot rămâne invalizi toată viaţa, datorită unui accident. Unii părinţi dau naştere la copii care suferă cu sindromul Down. Există mame care rămân vâduve cu mulţi copii de crescut. Părinţi bătrâni degenerează psihic, mental sau emoţional.

Uneori aceste probleme vin toate deodată şi ai impresia că totul se năruie în jur şi că Dumnezeu şi promisiunile Sale este departe şi te-a uitat.

În asemenea vremuri se pune la încercare credinţa. Crizele acestea fac parte din “încercările” necesare maturizării noastre. Există atitudini recomandabile în asemenea situaţii şi atitudini foarte dăunătoare. Le vom analiza mai întâi pe cele recomandabile.

Atitudini corecte

1. În vremuri de necaz, credincioşii au nevoie de o atitudine plină de credinţă. N-avem nevoie să-L înţelegem pe Dumnezeu pentru a ne pune încrederea în El. În mijlocul necazului, Iov spunea: “ da, mă va ucide… dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui (Iov 13: 15). Credinţa noastră este pusă la încercare tocmai atunci când nu-L înţelegem pe Dumnezeu. El spune: “Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile tale voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:9). Poporul lui Dumnezeu s-a convins, iarăşi şi iarăşi, că necazurile şi durerile sunt de fapt căi de acces neexperimentate şi neimaginate încă înspre harul şi bunătatea lui Dumnezeu.

Nu este uşor să ai credinţă. Ea presupune nu numai a te încrede în Dumnezeu la vreme de necaz, ci şi a-I acorda Domnului libertatea de a ne mări aceste necazuri. Trebuie să avem încredere în El nu numai când planurile nostre sunt date peste cap, ci şi atunci când ele se năruie complet.

A avea credinţă înseamnă a crede că tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră este mereu sub controlul suveranităţii Atotputernicului şi că, în mâna Sa, totul se va transforma într-o veşnică binecuvântare:

“De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).

2. În vreme de necaz, credincioşii trebuie să manifeste să manifeste o atitudine de smerenie. Tendinţa firescă este să ne revoltăm şi să întrebăm: “De ce eu, Doamne?” Smerenia reacţioneză diferit acceptând cu încredere lucrurile pe care, oricum, nu le poate schimba. Ea se lasă călăuzită de Duhul lui Dumnezeu şi este opusul cârtirii şi amărăciunii produse de firea pământească.

Smerenia îşi arte rădăcinile aşezate în credinţă. Ochii smereniei sunt îndrepaţi spre Dumnezeu, aşteptând întotdeauna ca El să transforme răul trecător într-un bine statornic. În faţa calamităţii care s-a abătut asupra lor, soţia lui Iov s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, dar smeritul Iov a corectat-o zicând: “Ce! Primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:10)

O atitudine de smerenie ne ajută să privim în mod obiectiv necazul, pentru ca apoi, să putem face deosebire între ceea ce trebuie acceptat şi ceea ce mai poate fi schimbat. A fi blând nu înseamnă să fii mereu pasiv; nu încetează să te mai opui forţelor răului. A fi smerit nu înseamnă arenunţa la hotărârea de adepăşi un handicap. De fapt, smerenia îţi dă libertatea de a face ceea ce trebuie făcut, deoarece nu te mai simţi obsedat să schimbi realităţile pe care trebuie doar să le accepţi. Smerenia ne izbăveşte de acea stare de supărare iraţională şi ne deschide ochii să vedem lucrurile vieţii noastre din perspectiva lui Dumnezeu. Psalmistul spune: “El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept” (Psalmistul 25:9).

3. În vreme de necaz credinciosul are nevoie de o atitudine de rugăciune. Desigur, rugăciunea este o acţiune, dar ea este în acelaşi timp şi o atitudine, o stare a inimii. Atunci când se înmulţesc necazurile, trebuie să ne amintim să-L căutăm pe Tatăl nostru ceresc. Îngrijorându-se şi chinuindu-se, omul firesc caută şi se străduieşte să afle tot felul de modalităţi de ieşire din necaz. El nu apelează la Dumnezeu decât atunci cand a epuizat el însuşi toate celelalte resurseşi variante. Copiii lui Dumnezeu însă pot fi scutiţi de toate aceste chinuri, dacă sunt obijnuiţi să apeleze la rugăciune. “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). Sufletul care ştie să-şi aducă îngrijorările la tronul ceresc nu va mai fi împovărat de ele. Atunci când cerem cu credinţă, nu ne vom mai concentra asupra frustrărilor şi grijilor pământeşti, ci vom sta să aşteptăm în linişte răspunsul ceresc.

4. La vreme de necaz, credincioşii au nevoie de o atitudine de mulţumire. Aceasta este probabil atitudinea cel mai greu de manifestat. Fără credinţă, smerenie şi rugăciune, o asemenea reacţie este imposibilă.

Pe de altă parte, atunci când există credinţă şi când Dumnezeu se află în central atenţiei şi preocupărilor noastre, atitudinea de mulţumire nu numai că este potrivită, dar e şi singura posibilă. A fi de mulţumire la vreme de necaz nu este o atitudine iraţională. Ea se bazează pe o trăire a realităţii. “Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zis: “Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4). Prin însuşi fiinţa Sa, Dumnezeu este prilej de bucurie, iar credinciosul care se încredere în El ajunge să fie fericit, indiferent de situaţia în care se află.

Sursa: cartea “Viaţa familiei creştine” de John Coblentz

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also

Close
Back to top button
Close
Close