Dumnezeu a îngăduit încercări de credinţă, ca familia mea să poată avea credinţă mai perfectă. Fiica mai cea mai mică, Soojin, avea şase ani. Era în 1980. Mergea pe stradă împreună cu sora ei, iar acolo erau câţiva băieţi de liceu care se jucau cu o minge. Unul din băieţi s-a întors brusc, încercând să prindă mingea, şi s-a izbit de Soojin. Ea a căzut lovindu-şi capul de beton şi având o comoţie. Părinţii elevului au venit şi au dus-o pe Soojin la spital.
Soţia mea a auzit vestea şi a mers la spital. Doctorul a spus că Soojin trebuia dusă la un spital general. El a zis că creierul ei a fost vătămat într-o măsură considerabilă, şi ar putea avea unele probleme în privinţa capacităţilor sale mintale din cauza vătămării creierului. Chiar şi cu o operaţie, exista o mare posibilitate ca ea să devină handicapată mintal.
Eram la magazin, şi o auzeam pe Soojin vorbind în delir. Dar pentru că am avut credinţă că ea putea fi vindecată prin rugăciune, am luat-o acasă în loc de a merge la un spital general. Mama elevului nu ştia ce să facă. Ea muncea precum cameristă şi era într-o situaţie financiară dificilă, ca noi, de asemenea.
După ce am consolat-o să fie liniştită, mi-am pus mâna şi m-am rugat pentru Soojin. Ea vorbea în delir şi, de asemenea, gemea. Chiar dacă în ziua următoare nu s-a trezit, soţia mea şi eu ne-am rugat toată noaptea. Miercuri, am plecat de acasă pentru a participa la un seminariu, când, dintr-o dată, am auzit vocea lui Soojin spunând: “Tati, azi nu e zi de mers la biserică?” Ea îşi revenise.
“Dumnezeule, Îţi mulţumesc! Mi-ai ascultat rugăciunea, şi Soojin şi-a reprimit conştienţa.” Când am revenit acasă de la cursuri, Soojin plecase la biserică pentru a participa la slujba de miercuri.
