„Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.” Ioan 19:30
Un tânăr ducea o viaţă fără respect faţă de Dumnezeu. Cu toate că fusese crescut într-o familie catolică, el aruncase peste bordul vieţii sale orice gând despre Dumnezeu şi se întrecea în păcate cu colegii săi.
Dar într-o zi, conştiinţa sa a început să-i pună întrebări cu privire la comportamentul său şi la judecata lui Dumnezeu. „Dacă există cu adevărat iadul, atunci eu îl merit“, spunea tânărul. Ce să facă în această situaţie nenorocită? Auzise cândva că ar exista o mănăstire unde, prin îndeplinirea unor pedepse şi rugăciuni, poţi scăpa de păcate. Cu toate că mănăstirea era la o depărtare de 1.500 km, tânărul s-a pus la drum. Şi pentru că dorea să primească mila lui Dumnezeu, a făcut drumul pe jos. După câteva luni de zile ajunse la poarta mănăstirii. Un călugăr bătrân l-a întrebat despre necazul său. La auzul celor spuse de tânăr, călugărul, care era un cunoscător al Bibliei, i-a spus: „Tinere, du-te acasă, căci greutatea păcatelor tale a fost purtată de Mântuitorul pe cruce. El a spus: «S-a isprăvit!» Tu nu trebuie să te supui la tot felul de canoane, ci trebuie să accepţi ce a făcut Mântuitorul pentru tine şi să-L urmezi pe El.“ Tânărul a ascultat şi a început o viaţă nouă, o viaţă fericită de credinţă.
Articol preluat din Sămânţa Bună
