“Ȋn dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” (1 Ioan 4:18)
Unul dintre cei mai aprigi duşmani ai noştri este cel care ne risipeşte potenţialul şi ne distruge destinul. El se numeşte frica. “laşii trăiesc mai mult, dar suferă cel mai mult” spune o zicală, care nu este prea departe de adevăr. “Dar, cât despre fricoşi […] partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Iazul de foc şi pucioasă este un loc de suferinţă veşnică, păstrat pentru cei fricoşi.
A tăcea când ar trebui să vorbim nu înseamnă smerenie, ci teamă. A vorbi când ar trebui să tăcem poate, de asemenea, să aibă trept cauză teama. Dacă zâmbim nesiguri când este vorba de exprimarea unui adevăr limpede din Scriptură, poate că am ajuns să facem compromis din teamă. Uneori vrem ca oamenii să creadă despre noi că suntem înţelegători, uşor de abordat şi toleranţi, când de fapt suntem mediocri şi căldicei, datorită fricii care ne-a cuprins.
Ca să fim într-adevăr smeriţi, trebuie să-L avem pe Hristos prezent în toate aspectele vieţii noastre. Creştinii adevăraţi trebuie să fie oricând gata să plătească preţul mărturisirii lui Hristos. Dragostea care alungă frica este o dragoste jertfitoare. Ȋnchinarea adevărată înseamnă smerenie care cheamă la lepădarea de sine, dăruirea de sine şi purtarea zilnică a crucii, care alungă orice teamă. A iubi pe Dumnezeu şi pe oameni cu o dragoste jertfitoare, de dragul lui Hristos, alungă orice teamă şi ne ajută să avem frică de Dumnezeu.
Trebuie să pierdem dacă vrem să-L câştigăm pe Hristos. Trebuie să greşim înainte de a reuşi (Filipeni 3:7,8). Trebuie să fim treji şi vegheatori ca să putem observa din timp atacurile diavolului şi să fim în stare să răspundem într-un duh de smerenie, şi nu unul de teamă.
Tony W. S. Sande – Lanet, Kenya
Preluat din revista”Lângă ape de odihnă”
