Uşa spre iad
„După ce i-au scos afară, unul din ei a zis: <<Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi.>>” Geneza 19.17
În faţa ochilor pictorului s-a deschis un tablou grandios. În faţa falezei mării se înălţau stânci mari, bizar formate, mărturii mute ale atacului necontenit prin izbirea valurilor. După ce pictorul a privit mirat un timp tabloul, şi-a căutat o poziţie bună, pentru ca de pe una din stânci să fixeze pe pânză scena măreaţă din faţa lui. S-a aşezat pe o stâncă şi s-a adâncit în activitatea lui.
Pictorul nu a observat că valurile creşteau mereu. Câteva stânci mai mici erau deja acoperite de apă. De două ori l-au ajuns vârfurile unui val mare, dar el era prea adâncit în lucrarea lui. Deodată a observat pe faleză un bărbat care striga şi gesticula. A privit în jur şi atunci şi-a dat seama de situaţia periculoasă în care se găsea. Stânca, pe care stătea, era înconjurată de apă! Şi-a strâns repede ustensilele, a sărit de pe stâncă şi s-a grăbit spre ţărmul salvator prin apa care creştea mereu. A ajuns la salvatorul lui şi acesta i-a spus că locul acela periculos este numit „uşa spre iad“, deoarece câţiva oameni neatenţi au fost surprinşi acolo de valuri şi s-au înecat.
Nu le merge oare la fel multora care, din cauza obligaţiilor zilnice şi a multor preocupări ale vieţii, nu observă că se află, să spunem aşa, în faţa uşii iadului? Să ne lăsăm atenţionaţi până nu este prea târziu!
Sămânţa Bună, GBV România