Editoriale

Un Dumnezeu credincios

Ȋn urmatoarele randuri vreau sa redau o experienta din viata mea ce s-a petrecut cu cateva luni in urma. O experienta care m-a incredintat ca Dumnezeul meu e un Dumnezeu credincios care nu-i lasa de rusine pe copiii Sai. Chiar daca El mi-a pregatit un loc de munca ce ma solicita  dimineata devreme sau seara mai tarziu, totusi El e Cel ce-mi pazeste fiinta in fiecare moment, soptindu-mi: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!” Iar acum va las pe voi sa va convingeti de aceasta, cititnd urmatoarele randuri. Lectura placuta!:)

Tocmai terminasem lucrul si, impreuna cu Eliza, sora mea, ne pregateam de plecare. Atunci imi veni un gand in minte: ‘E vineri. De obicei vineri oamenii stau mai tarziu pe strazi, se imbata, merg la discoteca’. Pentru un moment un val de teama m-a cuprins, dar disparuse la fel de repede cum venise. Desi era trecut de 23.30, nu aveam motiv de teama. La urma urmei, nu eram cu bicicleta sau pe jos. Eram cu masina. Am iesit din cladire vorbind. Ne indreptam fara graba catre masina care ne astepta, stinghera, in parcare. Mai aveam cativa pasi pana la ea, cand, pentru o clipa inima mi s-a oprit in loc. Prin geamurile aburite ale masinii am zarit trei siluete. M-am oprit o clipa cu groaza intiparita pe fata. Inima incepu sa bubuie, gata sa sara din piept, iar trupu-mi incepu sa tremure.

-Eliza, sunt 3 persoane in masina! i-am spus cu voce soptita.

-Vad. Raspunse ea, sec, dar la fel de nelinistita si ingrozita ca si mine.

-Pai… hai sa plecam pe jos. Nu putem merge mai aproape de masina!

Am trecut pe langa masina cu pasi grabiti, ca si cum nu ne apartinea, si ne-am indreptat spre strada principala, prin parcare. Pentru prima oara mi s-a parut imensa si interminabila. In acele momente mi-au trecut tot felul de lucruri prin cap. Ma gandeam ca cine stie ce betivi sau vagabonzi erau inlauntru. Mi-era atata de frica ca ne vor vedea! In gandul meu inaltam rugaciuni nenumarate. Nu pentru masina sau ceea ce se afla in ea. Ci pentru vietile noastre. Eram prea socata ca sa pot vorbi. Intre timp, Eliza il sunase pe Fani, unul dintre cumnatii mei. La telefon raspunse sotia lui.

-Ali, in masina noastra sunt trei persoane. Sa vina Fani repede!

Cu mers “vioi” si cu inima batand nebuneste am stabatut parcarea. Eliza isi intorcea mereu privirea catre masina. Niciun semn de viata. Se parea ca hotii nu se grabesc  sa iasa din masina. Nici nu ne observasera, gandeam noi. Ciudat.

-Mergi mai incet, imi spunea Eliza mereu, vazand tendinta mea de a galopa cat mai repede. Imi doream sa fiu cat mai departe de cei care ne-au transformat seara intr-una de groaza.

Cand, in sfarsit am ajuns la strada, am luat-o spre casa. Dar numai la cativa pasi am zarit niste tufisuri, dupa care ne-am ascuns – in caz ca hotii aveau sa se arate. Atunci Eliza, cu vocea sugrumata de teama, mi-a spus:

– Portofelul meu e in masina.

– Ioi! Si ai bani?

– Da. Cateva sute de euro.

Am incremenit, nestiind ce sa mai zic. Dar in sufletul meu imi doream ca totul sa fie doar un cosmar. Un vis urat care sa-si afle sfarsitul pana la aratarea zorilor. Dar nu, era realitatea cruda. Mi-am dat seama ca oarecum pentru mine pericolul trecuse. Puteam sa ma simt libera. Dar pentru Eliza, ei bine, lucrurile nu steateau chiar asa. Ea avea motive, inca, sa fie nelinistita. Dupa cateva minute, a venit Fani, cu frate-su. Ne-am urcat in masina si l-am asteptat si pe Gica, celalalt cumnat. Cand, in sfarsit, veni si el, ne-am indreptat spre parcare. Cu inima stransa, asteptam sa-i vad pe cei trei “prieteni” in masina. Dar… surpriza! Masina Elizei era goala. Pentru un moment am crezut ca tot ceea ce am vazut a fost doar halucinatia noastra. Dar, nu! Masina era deschisa, iar portofelul disparut. Nici urma de el.

Baietii s-au hotarat imediat sa fuga spre plaja, pe urma celor trei. Era singura varianta odata ce noi nu-i vazusem iesind la strada, prin parcare. Am ramas doar cu Eliza, langa masini. Din nou am inceput sa ma tem. O masina a oprit undeva mai incolo si se parea ca avea de gand sa stationeze. De frica am intrat in masina si stateam pregatita sa o inchid in caz ca vine cineva. In momentele alea imi veneau tot felul de lucruri prin minte. ‘Ce folos daca am usa inchisa si vin hotii din nou? Ei au rozeta sau – ma rog – chestie dintr-aia cu care poti deschide masina. Si ei o pot deschide.’ Numai la gandurile astea ma faceam mica.  I-am spus Elizei ce gandeam si ea, ingrijorata, a sunat pe Gica. El ne-a spus sa coboram scarile care duceau pe plaja ca a gasit unul dintre faptasi. Am coborat scarile, si ce credeti ca am vazut? Pe o banca statea intins potrofelul Elizei fara niciun ban (nici macar maruntis), iar mai incolo, pe bicicleta sa statea un baietandru de vreo 16 ani. Era blond, ochii ii erau rosii(credca de la vant:D) si pe fata lui se citea teama si rugaminti nerostite. Cand l-am vazut, mi-am dat ochii peste cap.

– Un baiat ca asta ne-a provocat atata necaz? Ma gandeam ca cine stie ce betivi!

– Nu stiu daca el, mi-a raspuns Gica. Pentru ca el nu recunoaste nimic. Am mai vazut trei baieti care vorbeau cu el, dar pana sa ajungem noi, ei au fugit. Doar asta a ramas. El spune ca nu-i cunoaste pe ceilalti. Ci doar ca se plimba pe aici si azi i-a vazut pentru prima oara pe cei trei. S-au oprit sa-i ceara o tigara.

– Hei, i se pare ca are pe cine prosti! Cine s-ar plimba intr-un loc fara iesire?

Si-a alcatuit bine povestea in minte. Dar nu-l credeam. Nu avea logica. Faptul ca vazusem doar trei in masina ma facea sa cred ca baiatul ce era cu noi nu luase parte la actiune. Ci doar cei ce fugisera luasera parte. Dar nu! Era imposibil! El ce cauta acolo? Profitand de faptul ca el nu ne intelegea, discutam, invartind situatia pe toate laturile.

– Eu cred ca el minte, ii spuneam mereu lui Gica. Iar Gica, la randul lui, il asigura mereu pe baietandru.

– Sunt sigur 100% ca tu minti.

El nega vehement. Gica a incercat sa sune la politie. Dar, fiind destul de tarziu, nu ne-a ajutat nimeni. Descosandu-l pe baiat putin cate putin, el incepuse sa recunoasca. Intai ca il cunoastea pe unul din baieti. Apoi ca are si numarul lui de telefon. Apoi ca si mobilul baiatului e la el. Apoi ca-i cunoaste pe toti. In fine, spusese o poveste lunga si complicata. Dar fara nicio noima. Mi-am dat seama ca nu stie sa minta. Dar era bine ca incetul cu incetul se dadea de gol. Dar el nu, nu luase parte la furt. Asa spunea. El doar ii asteptase in locul in care se afla acum. Cand Gica l-a pus sa-si scrie numele si numarul de telefon, baiatul tremura de numa.

– Nu, nu pot. Scrie tu, i-a spus el lui Gica.

– Ti-e frica, nu? De asta nu poti scrie!

– Normal ca mi-e frica. Daca vine politia, vina va cadea pe mine.

Fata ii era umbrita de teama, iar ochii aproape ii lacrimau. Dar nu ma cuprindea mila, ci furia. Ca nu recunoastea. La un moment dat, Gica i-a zis sa ii dea un beep de pe telefonul lui, sa vada daca numarul e corect. Baietasul a inceput a controbai prin buzunarele imense, pline cu de toate. Si ce sa vezi? Cand sa scoata mana din buzunar, la iveala a iesit o foaie.

Un bilet ce-i apartinea Elizei. Il primise chiar in acea zi de la o doamna.

– Uite, biletul ce l-am primit azi de la Tone! exclama Eliza.

Gica a luat biletul. El incepea cu “Hei, Eliza”. Razand, s-a adresat baiatului, aratand cu mana spre Eliza:

– Uite, biletul asta ii apartine ei. Pe ea o cheama Eliza.

Pe loc i-a pierit putinul curaj care-l avea. Pe fata ii puteam citi rusine amestecata cu umilinta. Si teama, evident. Si-a intins mana catre Gica, apoi catre mine si Eliza.

– Imi pare rau. Scuzati-ma! Da, am fost si eu la furt.

Imi venea sa rad.  Ma uitam la el, pierduta. Ce copil! Baietandru a inceput sa povesteasca cum au deschis masina si au intrat. Dar, la un moment dat, pe el il cuprinse frica si a iesit din masina. S-a ascuns dupa un container.

– Ha, asta inseamna ca in  timp ce noi galopam prin parcare, el ne privea! am exclamat eu. Noi muream de frica traversand parcarea, el murea de frica stand acolo, dupa container. Asta explica faptul ca erau doar trei persoane in masina.

– Unde sunt banii? l-a intrabat Gica.

– Pai… eu am cativa. A scos 600 kr si i-a dat lui Gica. Apoi, dupa cateva clipe de ezitare, a scos din buzunar inca vreo 800 kr, spunand ca nu-s ai lui. Ci a unuia din cei ce fugisera. Evident, deja ii impartisera. Ce harnici! 🙂

– Unde sunt ceilalti baieti?

– Pai… am sa-i sun, sa vad, raspunse baietandru, oarecum ezitand. Cred ca ultimul lucru din lume ce-l dorea era sa-si tradeze prietenasii.

– Uite, i-a zis Gica. Daca baietii vin si dau toti banii, nu vom suna la politie. E ok?

– Da, am sa-i sun sa vad.

Intr-adevar, asa a facut. Si se parea ca si prietenilor lui le suradea ideea. Mai bine fara bani decat probleme cu politia. In timp ce i-am asteptat, baietandrul l-a convins pe Gica sa nu-i spuna nimic parintilor sai. Apoi au vorbit despre una si alta. Ca-ntre barbati. 😀

La un moment dat, privind spre strada, am vazut indreptandu-se spre noi trei baieti. Veneau agale, in sir indian si cu privirile pironite in pamant. Ziceai ca au tot timpul din lume. Cand au ajuns la noi, s-au asezat in fata noastra. Intr-adevar, era asa cum spuse si norvegianul. Erau straini. Unul din Croatia, unul din Filipine si unul din Bosnia. S-au intalnit toti, in acelasi gand. Doi dintre ei au scos banii si i-au inmanat lui Gica. Apoi, si-au cerut scuze Elizei. Gica le-a cerut numele si numarul de telefon fiecaruia. Foarte supusi au scris pe o foaie ce li s-a cerut. Inca filipinezul voia sa-i dovedeasca lui Gica faptul ca a scris bine. Cand Gica i-a intrebat daca au mai facut asemenea fapte, tot filipinezul a recunoscut:

– De vreo doua sau trei ori.

– Sau mai multe… am completat eu.

Au recunoscut ca bicicleta ce o aveau atunci era ‘achizitie’ recenta. Gica i-a indemnat sa duca bicicleta inapoi, spunandu-le ca, in caz ca se vor mai auzi despre ceva furturi in Lyngdal, se va ‘gandi’ la ei.

– Dar nu suntem numai noi in Lyngdal care pot fura! a sarit repede unul cu gura. Dupa ceva sfaturi si morale ce le-au tinut cumnatii mei, noi am plecat, lasandu-i pe ei sa discute problema in ‘familie’. Razand, i-am spus Elizei:

– Cred ca l-au eliminat pe norvegian din echipa. Le-a stricat afacerea!

PS. Intr-adevar, numele si numerele erau corecte, cu exceptia a celui din Croatia. Intamplarea m-a afectat intr-o oarecare masura. Dar m-a si intarit. M-a afectat pentru ca de atunci parca mi-era mult mai frica. Si, cand mergeam, de exemplu, la masina, parca ma asteptam sa vad din nou acele siluete. Nu destul eram fricoasa inainte. Acum sunt si mai si :D. Si, totodata m-a intarit pentru ca, intr-adevar, am putut vedea mana lui Dumnezeu care nu-i lasa de rusine pe cei ce se incred in El. El a fost Cel care a coordonat lucrurile si s-au intamplat exact asa cum El a vrut, asigurandu-ne inca o data de purtarea Lui de grija.

Articol trimis de Yoneko Sal

Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button