Totul pare liniştit. Aparentă armonie. Dintr-o dată, realizăm că o prea mare linişte începe să devină o problemă. Sufletul începe să se zbată. Simte pericolul. Începe să dea semnale de alarmă. Într-adevăr, ce se întâmplă? Vreun inamic în apropiere? O, nu! Deja stăm pe un teren minat în care, dacă facem o mişcare greşită, totul e pierdut.
Când cerul tace, parcă totul merge bine. Doar sufletul e cel care încearcă să mai vegheze. Dacă mai veghează. Şi dacă, totuşi, o face, încă mai e speranţă. Pentru că ne atenţionează de faptul că paşii noştri nu au luat-o pe calea netedă pe care a trasat-o Isus, ci pe un drum lăturalnic.
Şi totuşi… cerul tace. Cu siguranţă există ceva care îl împiedică să vorbească. O… este păcatul în care mă complac. Deja l-am gustat prea mult, încât nu mai îl pot numi „păcat”. Mulţumesc, Duhule Sfinte, pentru faptul că îmi cercetezi sufletul la fiecare pas! În viaţa mea, eu doresc ca cerul să nu mai tacă. Tu ce alegi?
Este bine când suntem atenţi la semnalele duhului, el este acela care ne face cunoscut voia Domnului. Duhul nu trebuie să fie înecat de păcate, ci trebuie să îi ascultăm îndemnul! Doamne ajutăne să fim treji!!!