Am privit-o câteva clipe. Nu puteam crede că ea e aceeaşi fată care, cu puţin timp în urmă, lumina o încăpere întreagă cu zâmbetu-i molipsitor. Acum… faţa-i frumoasă era umbrită de durere. Amarul ce i se citea în ochii căprui şi calzi mă cuprindea şi pe mine, asemenea unor pânze de păianjen. Ȋşi ridică privirea. Cu o voce răguşită, dar hotărâtă, am întrebat-o:
– Ce te doare? Ce-ţi provoacă suferinţa asta?
– Ce poate provoca o suferinţă aşa mare decât durerile sufleteşti? Decât rănile inimii?
Izbucni în plâns. Timidă, îşi aplecă privirea.
– Plângi. Ai voie. Dar, spune-mi, ce-ai păţit?
– De ce am visat atâtea, iar acum… acum m-a lăsat cu inima frântă? De ce am crezut că mă iubeşte? De ce am fost aşa naivă? Vocea i se înecă în lacrimi. Cu durere mă privi, aşteptând răspunsul.
– Hai s-o luăm de la început. Deci… ?
– Păi… am avut un prieten. M-am înţeles atât de bine cu el! Ȋl iubeam! Am petrecut clipe minunate. Vorbeam la telefon şi… totul era bine.
– Şi apoi?
– Apoi… dintr-o dată, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Nu m-a mai sunat. M-a făcut să înţeleg că… că totul s-a terminat. -privirea i se înceţoşă- De ce Dumnezeu ar îngădui aşa ceva? -ridică puţin tonul, iar apoi din nou lacrimile începură să-i alunece pe faţă- De ce am l-am crezut? Mă gândeam că prietenia noastră nu va avea sfârşit…
– Dar ce te-a făcut să te încrezi în el?
– Nu ştiu. Felul lui de a fi. Cred.
– Ţi-a promis vreodată ceva? Aveaţi gânduri de căsătorie? Aţi discutat despre asta?
– Nu. Dar… se comporta diferit cu mine. Nimeni nu a făcut asta înainte. Ȋmi dădea atenţie. Era… era deosebit!
– Ce-ai făcut atunci când el nu te-a mai sunat?
Tăcere. Credeam că nu îmi va răspunde. Câteva momente în încăperea mare se auziră doar suspinele ei întrerupte de clipe de tăcere. Simţeam că mă sufoc privind-o cum suferă. Ȋşi drese vocea şi începu:
– Ȋntâi, l-am întrebat care-i problema. De ce nu mă caută. Nu mi-a spus prea multe, doar ceva vag. Atunci… a început chinul. Zi de zi plâng, nu mai am chef de nimeni. Cred că voi înnebuni. Mă gândesc la el totdeauna. Iar cand îl văd… simt că se rupe ceva din mine. Doare! Doare prea tare! Vorbea repede. Când a terminat, m-am apropiat de ea şi am întrebat-o cu glas şoptit:
– Şi cât vei continua să faci asta?
– Până el îmi va vorbi. Simt că nu mai pot altfel.
– Şi crezi că asta îţi va aduce fericirea şi linistea de care ai nevoie? Crezi că asta te va salva şi-ti va înghiţi lacrimile?
Mă simt atât de singură! Mi-e teamă să merg mai departe. Ȋşi îngropă faţa în palme şi din nou începu să plângă. Ca un copil.
– Toţi avem clipe în care ne simţim singuri. Toţi avem clipe de nesiguranţă. Dar asta nu înseamnă sfârşitul drumului. Nu ne putem opri. Nu avem voie. Ȋntâlnim dezamăgiri. Dar încearcă să nu te mai concentrezi atâta pe durerea ta. Nu te mai gândi la el!
– Nu pot! rosti ea tare, aproape strigând. E prea mult pentru mine!
– Nu e prea mult. Doar încearcă. Ȋncearcă să mergi înainte crezând din inimă că ceea ce ţi se întâmplă are un scop. O ţintă fericită. Poate nu el e cel pe care l-a ales Dumnezeu pentru tine. Crede asta! Şi chiar de va fi el, Dumnezeu vă va aduce împreună… într-o zi.
Am privit în ochii ei. Privirea-i era pierdută, iar pe faţă i se citea neîncrederea.
– Crezi că e aşa uşor?
– Nu, desigur. Dar rănile se pot vindeca. Dar nu fără voia ta. Trebuie să renunţi să te gândeşti la el. Trebuie să renunţi la trecut şi să priveşti înainte. Ai un viitor. Ȋmi promiţi că vei face asta?
– Da. Vreau să fiu din nou fericită! Mi-e dor să zâmbesc.
Privirea îi deveni visătoare. Ȋmi mulţumi, iar apoi se ridică şi plecă. Ȋn încăperea mare am rămas doar eu şi gândurile mele. Am început să plâng, retrăind momente de demult. Momente când şi eu fusesem ca acea fată care tocmai plecase. Nu m-am putut abţine să nu mă întreb, a nu-ştiu-câta oară: de ce suntem atât de naive şi credule?…
Articol trimis de Yoneko Sal
