Când apele potopului înecau o lume stricată de păcat, Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Când descendenților săi porniți pe calea răzvrătirii față de Dumnezeu, li se încurcă limbile ca să se împrăștie pe toată fața pământului și să fie opriți din nebunia de a-și făuri un nume legat de cărămizi și smoală, Dumnezeu îl cheamă pe Avram și reînnoiește făgăduința binecuvântării promise tuturor neamurilor, prin sămânța lui.
Când poporul născut din această sămânță ajunge rob în Egipt, după 400 de ani Dumnezeu Însuși se coboară în Egipt ca să-i izbăvească făcând judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, iar când Mare Roșie le închidea calea în vreme ce oastea lui Faraon se apropia amenințătoare, Dumnezeu a deschis un drum chiar prin mijlocul apelor.
După alți 40 de ani de peregrinări prin pustiul care ar fi putut să-i înghită pe toți, ajungând la hotarele Canaanului, Dumnezeu le deschide intrarea în țara promisă despicând apele Iordanului înaintea lor. Când poporul cere un împărat, iar cel ales de ei falimentează, Dumnezeu ridică un om după inima Lui căruia îi face promisiunea că unul din fiii lui va fi cel ce va zidi Casa Domnului, locașul în care Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului. Solomon este fiul lui David în vremea căruia se înalță Templul peste care Slava Domnului coboară, dar compromisurile lui și ale urmașilor săi timp de 490 de ani aduc dezastrul robiei peste națiunea lui Israel, peste cei ce aveau înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele…
Când Templul este dărâmat pentru că Slava Domnului părăsise Templul Domnului, un edict al unui împărat păgân după alți 70 de ani renaște nădejdea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu, prin întoarcerea poporului din exil și rezidirea Templului. Dar peste aceste începuturi șovăitoare, se așterne în curând o tăcere de 400 de ani…
La capătul acestei grele așteptări, când moștenitorii făgăduințelor gemeau sub robia romană și când parcă orice nădejde se spulberase, Dumnezeu, la vremea hotărâtă a trimis pe îngerul Său, Gavril, să anunțe Mariei venirea în lume a Celui ce „va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale” (Mat. 1:21), a Celui ce „va fi chemat Fiul Celui Preaînalt” (Luca 1:26), care „va împărăți peste casa lui Iacov în veci și a cărui împărăție nu va avea sfârșit” (Luca 1:33). „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr.” (Ioan 1:14)
Mesajul cărții lui Isaia urmărește în mod general sfințirea și pregătirea pentru a sta în prezența Celui „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Is. 9:6). Isaia s-a adresat poporului lui Dumnezeu din Iuda, din secolul VIII î. Hr.. El a pronunțat judecata asupra locuitorilor din Iuda nu pentru că aceștia nu erau activi din punct de vedere religios, ci pentru că eșuaseră, întocmai ca și înanintașii lor, în a duce o viață morală, după voia lui Dumnezeu (Is. 1:16, 17). Cartea lui are câteva mesaje-cheie de care poporul lui Dumnezeu are nevoie. Totuși, mare parte din învățătura lui Isaia reiese din chemarea lui inițială (Is. 6).
În continuare, vedem în discursul lui Isaia din capitolul 6 al cărții sale profetice că tema principală a capitolului este una de judecată asupra poporului Domnului. „Isaia subliniază maiestatea lui Dumnezeu” în raport cu nevoia imperioasă a omului de salvare, ceea ce face cu atât mai special capitolul 6, în care acesta este chemat, curățit și însărcinat în a-L proclama pe Domnul în condițiile în care „oamenii își pervetiseră atât de tare căile încât ajunseseră dincolo de orice posibilitate de convertire și vindecare.” Tema judecății este strâns legată de tema sfințeniei, un profund studiu al contrastelor în ceea ce privește acest atribut al lui Dumnezeu.
Păcatul a intrat în lume prin actul alegerii săvârșită de primii oameni de a-și folosi greșit libertatea cu care i-a înzestrat Dumnezeu. În planul etern al lui Dumnezeu a fost prevăzută mântuirea chiar înainte de creație. Lucrarea de mântuire a Domnului Isus Hristos acoperă păcatele omenirii prin prețul plătit de sângele Său astfel încât noi să avem parte de îndurarea Sa salvatoare. Soluția lui Dumnezeu pentru păcatele inerente naturii noastre căzute (Rom. 3:23) este jertfa adusă de Hristos, de care beneficiem atunci când ne mărturisim păcatele (1 Ioan 1:9).
În capitolul 6 din Isaia se regăsește întrebarea „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” (v.8a), care stârnește în inima profetului dorința de slujire, dar nu înainte de a-l conștientiza de starea lui de păcătoșenie. În paralel se regăsește întrebarea „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Apoc. 5:2), care aduce în prim plan soluția la judecata iminentă a lui Dumnezeu privind păcatul: Mielul de jertfă.
Făcând referire la acest pasaj, Butler sublinia că Isaia merge până într-acolo încât în acest capitol el însuși devine un exemplu de urmat pentru poporul lui Dumnezeu, vrând să îi îndrepte spre ascultare și curăție.
Astăzi, când oamenii în masă Îi îndreaptă spatele lui Dumnezeu, când sub păcat geme și tânjește după salvare omenirea, Dumnezeu vine și spune: „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea…” (Ezec. 22:30). Oare pot spune și eu, asemenea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” (v.8b)? Dar tu?
pentru TotalSchimbat.Ro, Violeta Alina Codău-Țibuleac
