Omul frumos este omul viu! Văd în jurul meu tot mai mulţi oameni fără chip, fără scop, fugăriţi de viaţă şi parcă, fugărind viaţa.Te uiţi la ei şi nu vezi niciodată pe chipul lor vreo frământare existenţială, să înţelegi că în acel moment vorbesc cu ei înşişi. Mă uit la ei şi parcă n-ar fi nimic, parc- ar fi o interfaţă!
Omul frumos nu poate fi descris decat printr-o tăcere sfântă. Tăcerea lui va vorbi atunci când cuvântul nu mai are putere.
Omul poartă în el chipul unui Dumnezeu viu, de aceea, eu cred,sufletul său este pustiit tot mai mult de îndată ce începe a trăi sau a da importanţă nimicurilor. Astfel el devine doar un mediocru ,sumbru ,pentru că sufletului doritor de viaţă i s-a dat hrană cu gust de mortăciune.
Astăzi, foarte rar vom mai găsi un om a cărui frumuseţe să răzbată dincolo de estetică. Privim uimiţi în urmă când ne amintim de un astfel de om. El iese în afară printr-un gest mic, dar, la vremea lui, izbăvitor.Acum, însă,dacă veţi căuta frumosul în afară, veţi găsi cel mai adesea acele măşti tot mai evidente, căci, frumuseţea omenească nu depinde de podoaba măştii , nici de grosimea ei, ci de inocenţa inimii. Aceasta nu va putea suporta măştile pe care societatea ,ori diferitele constrângeri parcă le impune uneori.
Zilele trecute , am vazut în oraş un afiş pe care era desenată o inimă, cu mesajul: ” Încotro te trage inima?”. De ce ne mirăm când vedem astfel de postere, şi ne par străine sau de prost gust?
Eclesiastul spunea ca Dumnezeu a pus în sufletul omului gândul veşniciei. Îndată ce începi să negi adâncimea pe care Dumnezeu o lucrează la sufletul omului,începi să porţi măşti.
Societatea ne dă o funcţie, o condiţie , adică o mască ( <<Ce eşti?>> ,<< Doctor>>, doar nu era să zică <<om!>> ). Şi noi folosim aceasta drept cârjă pentru toate handicapurile noastre spirituale. Dacă ne-am îngriji mai mult de grădinile sufletelor noastre, nu doar că n-am mai avea nevoie de măşti, dar nici măcar de cârje.
De ce credeţi că au apărut atât de multe lucruri care interesează pe omul din afară şi devenim tot mai săraci şi mai handicapaţi spiritual? Căci astfel noi devenim doar un trup, un fel de aluzie impersonală, incompletă la masa omenească – acea crescătorie de oameni -, un ecou surd, un reflex neclar al ei, sau o plămădire de carne, şi, inevitabil de dorinţe şi nevoi de satisfăcut. Iar cei care vor fi gata să le împlinească pe acestea, întotdeauna vor exista. Societatea ne consideră o marfă şi mai mult, ne învaţă să ne privim ca pe o marfă. I. Goncearov întreba indignat : “Unde a dispărut omul? Cum s-a prefăcut aşa, în monedă măruntă?”.
Atunci, ce face diferenţa între această plămădire de carne ,numita “OM” şi cea numită “DOBITOC”?
Eu cred că este sufletul- capabil de o iubire în raport cu divinitatea, înfrumuseţat de credintă, căci credinşa ne luminează şi ne apropie de Dumnezeu, iar frumosul nu este altceva decât lumina în care obrazul divinului străluceşte.
