Închinarea colectivă îşi găseşte împlinirea în biserică, dar ea este şi o parte vitală a structurii sociale a familiei. Familia creştină trebuie să se roage împreună, să cânte împreună, să citească din Cuvântul Domnului împreună şi să aducă mulţumiri împreună. Este imposibil de exprimat în cuvinte cât de mari sunt foloasele unei vieţi de închinare în jurul altarului familiei. Roadele ei sunt: sentimentul de linişte şi siguranţă, stabilitatea, dobândirea înţelepciunii şi creşterea nivelului de maturizare spirituală. Aceleaşi forţe care răpesc familiei timpul pe care trebuie să-l petreacă împreună la masă ne răpesc şi timpul pe care trebuie să-l petrecem împreună în rugăciune.
Viaţa dezordonată, în mod special viaţa în care agitaţia este tolerată, dezvoltă în fiecare dintre noi nelinişte şi nesiguranţă. Ori de câte ori ne vom hotărî să începem o viaţă de închinare cu întreaga familie, ni se vor ivi în cale zeci de alte activităţi care ni se vor părea mai interesante, mai presante şi mai folositoare. Ca în cazul discutat anterior, lucrurile care par palpitante aduc doar rareori o împlinire de durată în viaţă. O familie divizată la închinare trăieşte după un sistem de valori care nu poate în niciun caz să producă creştini maturi şi puternici. Cine nu se adună împreună ca un scop în faţa altarului divin are mari şanse să fie frânt, când va fi surprins singur pe drumurile înfruntării cu ispitele şi încercările vieţii. Cel ce nu iubeşte rugăciunea va ceda repede în faţa plăcerilor lumeşti ale păcatului.
John Coblentz, Viaţa Familiei Creştine
