Ne naştem cu o sete după fericire. În inima noastră nutrim mereu să ajungem împliniţi într-un fel sau altul.
Chiar acum mi-am adus aminte de o prietenă din copilărie care avea o situaţie financiară foarte bună. Din punctul meu de vedere ea avea toate motivele să fie fericită. La vârsta mea destul de fragedă mă miram cum atât de mult urăşte să fie acasă când avea o casă luxoasă, şi cum se poate plânge de mama ei care îi dădea o groază de bani de cheltuială. Şi culmea era că îşi dorea să vină la mine acasă chiar dacă în casă era mult prea modest şi părinţii mei nu aveau posibilitate să-mi dea bani de cheltuială. Însă uimirea mea cea mai mare era: cum nu e ea fericită?
Era, într-adevăr, o gândire copilărească, însă, din păcate, chiar şi la maturitate omul poate gândi aproape la fel. Şi voi povesti o experienţă recentă.
Cu ceva timp în urmă îi spuneam cuiva că dacă voi reuşi să nu depind de nimeni, să am un job bun, o locuinţă frumoasă şi mai nu-ştiu-ce, n-aş mai avea nevoie de nimic. Aş încerca să-mi fac viaţa cât de cât interesantă şi să-mi umplu timpul cu tot felul de activităţi benefice, şi chiar nu mi-aş mai dori mai mult. Însă timpul a trecut şi, una câte una, dorinţele mele au ajuns să se împlinească, iar acum când cea mai greu de realizat poate, se împlineşte văzând cu ochii, privesc disperată în jur şi mă întreb: unde-i împlinirea??? Ceea ce e ciudat este că, cu cât dorinţele mele se împlinesc, cu atât simt un gol mai mare. Nu am un lucru singur de care să mă plâng şi totuşi… şi totuşi nu mă simt împlinită. Sau, mai bine zis, nu ma simt fericită pe deplin.
Din toate acestea am concluzionat două lucruri: unul este că în inima fiecărui om există un loc gol pe care-l poate umple doar o persoană pregătită de Dumnezeu. Având o fire mai independentă, am încercat să înăbuş acel gol care uneori îl simt. Însă am descoperit, din păcat, sau, poate, din fericire, că dacă acea persoană nu apare, locul rămâne gol. Poate unii mai rar, alţii mai des, însă toţi simţim un gol neumplut până a ne căsători. Iar al doilea lucru este că oricât am încerca şi ne-am strădui, nu vom ajunge niciodată DEPLIN fericiţi pe acest pământ. Mulţi spun că după ce te căsătoreşti eşti împlinit deplin. Poate, însă nu fericit deplin. Pentru că, la urma urmei, dacă ar aduce căsătoria fericirea deplină, de ce atâţia bărbaţi sau femei căsătorite încă aleargă după fericire?
Nu cred că am spus ceva nou şi nu mă îndoi că ştiaţi că nu vom fi vreodată fericiţi pe deplin, şi totuşi de ce mai căutăm şi alergăm atâta după fericire? De ce nu încetăm să scormonim în pământul obosit, crezând că, poate-poate, vom da de ceva mai bun? Într-adevăr, merită câteodată să depunem efort pentru a ne face viaţa mai uşoară sau pentru a ajunge mai sus, însă e aşa de important în asemenea situaţii să nu ne lăsăm duşi de val şi să ne trezim că gonim după ceva care nu vom avea niciodată.
A fi mulţumit este ceva de care noi uităm cel mai adesea. Uităm să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat preţioase, căutându-ne împlinirea în efemer.
Dragii mei, pentru că am amintit aceste lucruri, haideţi să ne facem o autoevaluare şi să vedem exact pe unde suntem. Eu ştiu despre mine că prea adesea aştept fericirea de la lucrurile trecătoare, uitând să mă bucur de nenumăratele binecuvântări. Doamne, dă-ne un duh de mulţumire şi ajută-ne să înţelegem că împlinirea şi fericirea nu o dau lucrurile după care tânjim şi alergăm, ci Tu!
