De ziua ei, sora mea a primit un dar neobişnuit de la mine: o imagine în care un cadou stătea parcă rupt din context în mijlocul unei străzi iar textul însoţitor anunţa promiţător – „Cadoul e pe drum…” Intenţia a fost a unui cadou inedit, de care nu mai avusese parte până atunci însă, printr-un cumul de evenimente neprevăzute nu am reuşit să-l obţin până la ziua ei… şi nici după aceea, cadoul rămânând… pe drum.
Imi amintesc cât de febril aşteptam sărbătorile cu ceva ani în urmă şi asta pentru că ştiam că prin casă, undeva, este ascuns un cadou pentru mine. Nu de puţine ori scotoceam dulapurile în lipsa părinţilor până găseam ceea ce căutam înainte de termen. Când şti că ai un cadou promis, chiar dacă nu rostit, visezi toată noaptea la el, te întrebi ce este, cum arată şi mai ales… când o să ai ocazia să pui mâna pe el. Cadourile au multiple forme în ziua de astăzi. Poate cel mai cunoscut făcător de cadouri, exceptându-l pe Moş Crăciun, este precursorul său, Moş Niculae. Zilele trecute am fost surprins să aflu ce imagine are în zilele noastre. Iată ce am citit în Ediţia de colecţie a Jurnalului Naţional din 14 noiembrie: „Sfântul Nicolae stăpâneşte apele şi este patron al corăbierilor pe care îi salvează de la înec, îi apără pe soldaţi în război, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat. De ziua Sfântului Nicolae se fac vrăji, farmece şi pronosticuri meteorologice, se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozează şi rodul livezilor pentru anul viitor. Se spune că, atunci când se deschide cerul la miezul nopţii de Crăciun, el poate fi văzut stând la masă împărătească chiar lângă Dumnezeu. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, ritual care începe la mijlocul lunii noiembrie şi include zile precum Filipii de Toamnă, Ovidenia, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei, Zilele Bubatului si Varvara. În popor, de Sf. Nicolae se spune că este Crăciunul copiilor, în aceasta zi deschizându-se sezonul cadourilor.”
Ups, stai puţin c-am ameţit. Adică, Sfântul Nicolae este un fel de remitizare a unui zeu antic, un co-stăpânitor al elementelor naturii, un peţitor care aduce fetei sărace mirele cu merele de aur şi aici urmează apogeul: un „sfânt” în numele căruia se fac vrăji, farmece şi încheie un ciclu de ritualuri în care sunt incluse nopţi cu strigoi… Ei, dar totuşi, creştinismul nostru milenar ne spune că ar trebui să fie o legătură între sfinţi şi Dumnezeu, aşa că îl băgăm şi pe el în poveste şi îi aşezăm la masă, unul lângă altul, pe sfântul protector al nopţilor cu strigoi şi pe Bunul Dumnezeu…
Dincolo de tabloul pe care sunt sigur că cei mai mulţi îl percep ca pe o poveste ruptă din culegerile lui Ispirescu, ceea ce m-a gâdilat în ureche a fost „sezonul cadourilor” asociat acestor manifestări. Ne-am obişnuit să numim „cadou” ceva pe care putem pune mâna, un lucru pe care să-l punem în vitrină, să-l folosim pentru binele nostru sau pentru răul altuia, să-l purtăm poate cu mândrie la mână sau la gât… Aţi auzit vreodată expresia „am primit un zâmbet cadou”? Eu nu… Poate pentru că este dematerializat, nu-l putem lua să-l punem în vitrină, să-l arătăm altora: „uite ce zâmbet frumos am primit în dar, are 24 K iar ce vezi strălucind acolo este un diamant cu tăietură perfectă”… Şi totuşi: ce valoare au pentru noi „cadourile” pe care nu putem pune mâna? Le căutăm oare cu aceeaşi febrilitate în speranţa de a le găsi cât mai repede? Avem aceeaşi tresărire de bucurie când ne gândim la ele?
Sezonul cadourilor s-a deschis de două milenii. „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc”, ne-a spus Isus. Pentru cineva care crede cu adevărat lucrul acesta, promisiunea este suficientă pentru a sări în sus de bucurie: „acolo sus este un cadou care mă aşteaptă”… Oare cum o fi acel loc? Voi mai simţi acolo efectele reumatismului şi ale varicelor? Cum este să stai de vorbă cu Isus faţă către faţă?
Ce vă doriţi de Crăciun? Răspundeţi la întrebarea aceasta înainte de a citi mai departe… Aşa este că v-aţi gândit la ceva pe care puteţi pune mâna? Şi totuşi… cadoul pe care ni l-a lăsat Isus când a plecat de pe pământ nu este unul pe care să îl mănânce moliile sau să-l năpădească rugina. „Vă las pacea, vă dau pacea Mea” este cadoul pe care ni-l face înainte de plecare. Nu este un cadou pe care să-mi permit să-l las în vitrină… nici măcar prins la butonieră sau folosit pe post de mască de noapte. Este zâmbetul de 24 K din mine care poate fi un cadou, pe care nu poţi să-l pui în vitrină, pentru tine…
Asta aşa, ca să-ţi stârnească pofta după cadoul cel mare, cadou care încă… e pe drum!
Liviu Mihăileanu
