autor: Daniel Hîrtie
M-apropii, cu fiecare zi ce trece,
De ceasul plecării, acasă,
Nu-n toate trăit-am de zece
Dar mă căiesc, Isuse, că-mi pasă.
Prin ale mele fapte nu-s vrednic
De-a sta în prezența feței Tale,
Te rog s-aprinzi al meu sfeșnic
Și să-mi acorzi, cu milă, iertare.
De câte ori mi-am propus sfințirea
M-au izbit valurile ispitirii,
Dar n-ai îngăduit nenorocirea
De-a mă lăsa în groapa pieirii.
De-acolo de jos, din țărână
Te-am chemat cu lacrimi, în tăcere,
Mi-ai întins, iubitor, a Ta mână
Și m-ai ridicat din multa-mi durere.
Ca Petru, m-am încrezut în mine
Și-n ale mele puteri foarte limitate,
Dar când m-am văzut în ruine
M-am rușinat și ți-am dat dreptate.
Nu-i nimeni mai slab decât mine,
Mai păcătos, și mai vulnerabil!
Ce-aș fi făcut fără a Ta iubire
Într-o lume în care răul e sustenabil?
Îți mulțumesc pentru că-ți pasă
De tot ce trăiesc și ce simt!
Îmi pui, cu iubire, pâinea pe masă
Și nu mă lași orfan, nici părăsit.
Te rog să mă ții sub a Ta ocrotire
Până în ceasul chemării la cer,
Păstrează-mă curat în gândire
Pășind cu elan spre Paradisul etern.
