Interviu cu Mihai Sârbu

Miracolul naşterii din nou este unic.

„Ca tu să vorbeşti, a trebuit să tac eu, ca tu să fi liber, a trebuit să mă las eu legat, ca tu să trăieşti, a trebuit să mor eu.”

Într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sărbătoare din Cosmos – la nunta Mielului.

Am să-I sărut fruntea Domnului Isus şi am să mă uit la urmele spinilor şi am să vad urmele cuielor, am să-L privesc şi am să-L întreb: „Doamne, cum a fost când Te-au bătut, cum a fost când te-au batjocorit, Doamne cât te-a durut când te-au pus pe cruce? Aveai 12 legiuni la dispoziţie Doamne, de ce ai tăcut? De ce nu ai intervenit?”

Aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus. Aş vrea să te leg de veşnicie.

Nu a fost ceva palpabil în organism, a fost ceva în interiorul meu. Acolo în singurătate, în linişte şi pace am primit mângâiere, o stare care nu se poate explica în termeni fizici.

Dacă semnul fiarei există, în mod normal şi Anticristul trebuie să fie pe undeva printre noi.

Te iubesc şi te îmbrăţişez dragul meu cititor.

Reporter:

Ce înseamnă pentru dumneavoastră o trăire în fiecare zi cu Dumnezeu?

Mihai Sârbu:

Pentru mine, a trăi zilnic cu Dumnezeu înseamnă dependenţă totală de El, înseamnă să comunic cu El, să citesc Biblia, să mă rog, să postesc şi să am părtăşie strânsă, prin Duhul Sfânt, cu Mântuitorul lumii, cu Dumnezeul care susţine universul, cu Cel care m-a creat şi m-a mântuit.

Reporter:

V-ati născut de mai multe ori. Prima dată fizic, apoi v-aţi născut “din nou” în Cristos, şi în al treilea rând aţi avut şi probleme de sănătate – aţi trecut la un pas de moarte, care a fost aproape ca o altă naştere.

Să vorbim pentru început despre naşterea din nou. La Revelionul 1971-1972, student fiind, eraţi internat în spitalul studenţesc din Harkov – Ucraina.

Mihai Sârbu:

Eram student la Cluj, la Geografie. În anul 2 de studenţie, guvernul român, în urmă unui concurs, a găsit cu cale să mă trimită să continui studiile în fosta Uniune Sovietică, în oraşul Harkov din Ucraina. Trebuia să rămân acolo 4 ani. Dar după 4 luni, era chiar în perioada Crăciun-Anul Nou dintre anii `71 şi `72, am ajuns în Spitalul Studenţesc, într-o situaţie critică, între viaţă şi moarte.

Din cauza unor temperaturi de până la -33 grade C şi datorită faptului că neştiind grozav limba rusă, trebuia să învăţ şi ziua şi noaptea, toate acestea s-au adunat şi s-au descărcat în organism. Reumatismul mi s-a localizat la inimă.

Acolo, în spital, am simţit chemarea, mângâierea, intervenţia lui Dumnezeu în viaţa mea. În singurătatea aceea, când n-aveam cu cine să comunic, n-am putut să fac altceva decât să mă rog şi să stau înaintea lui Dumnezeu. Probabil veţi dori să vă spun ceva palpabil. Nu a fost ceva palpabil în organism, ci a fost ceva în interiorul meu. Acolo în singurătate, în linişte şi pace am primit mângâiere, o stare care nu se poate explica în termeni fizici.

Reporter:

Aţi crescut într-o familie de baptişti, în care rugăciunea era un mod de viaţă. Cu siguranţă a fost un conflict între învăţătura pe care aţi primit-o în familie şi învăţătura şi propaganda ateistă din şcoală. Cum aţi trecut de acest conflict?

Mihai Sârbu:

Începând cu anii de liceu, educaţia materialist-ştiinţifică şi evoluţionismul au încercat să îşi pună amprenta asupra mea. Am fost printre primii la liceu, am fost printre primii la facultate, am fost student în Uniunea Sovietică, însa niciodată nu am avut convingerea că acele lucruri care mi se păreau artificiale, forţate, îmi pot satisface crezul, conştiinţa, viaţa mea launtrica. Probabil că în spate erau întotdeauna rugăciunile părinţilor.

Plecând la 14 ani de acasă, aş fi putut să fac cele mai neaşteptate lucruri, să intru în tot felul de anturaje. Viaţa începea să fie şi altfel, însa tot timpul, ca un clopoţel suna în mintea mea: “Opreşte-te, opreşte-te!”. Cred din toată inima că rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor m-au urmărit şi mă urmăresc toată viaţa.

Eram aproape să mă rătăcesc, să cad, dar totdeauna o mână m-a ridicat, m-a scos şi m-a ţinut acolo deasupra evenimentelor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nici ateismul, nici materialismul, nici evoluţionismul, nimic din lucrurile acestea nu m-au împlinit absolut deloc până când am găsit izvorul împlinirii:  Domnul Isus Cristos.

Reporter:

Cum a evoluat viaţa dumneavoastră după anul 1972?

Mihai Sârbu:

Am decis în final să mă întorc în ţară. Mi-am reluat viaţa studenţească de la Cluj şi am terminat facultatea în anul 1974.

În ultimul an de facultate am avut Harul să Îl marturisesc pe Domnul Isus, în mod public, ca Domn şi Mântuitor. A fost o zi în care Dumnezeu, în mod defintiv, a schimbat viaţa mea. S-a petrecut ceva atunci.

Dumnezeu m-a ajutat, într-un mod miraculos, să lucrez ca meteorolog. Pentru un an am lucrat la staţia meteo de la Moldova Veche. Şi astăzi vreau să vă spun că meteorolog sunt, numai că am trecut de la cele probabile la cele exacte. Mă uit pe cer şi tot de pe cer le spun oamenilor, ca şi înainte.

După întoarcerea din fosta Uniune Sovietică, m-am căsătorit şi suntem fericiţi şi astăzi, după 27 de ani de căsătorie.

În timpul acesta, în providenţa Lui, Dumnezeu mi-a scos în cale un om: pastorul Petru Dugulescu. Terminase seminarul şi, ca proaspăt absolvent, venise la Haţeg.  Ne-am împrietenit şi am slujit zi şi noapte, în toate ocaziile posibile. Aşa a îngăduit Dumnezeu să mă formez lângă omul acesta, ca un slujitor al lui Dumnezeu. În momentul în care fratele Dugulescu a fost ales că pastor în Biserica Nr.1 din Timişoara, Biserica din Haţeg m-a ales pe mine ca slujitor acolo.

Reporter:

Am ascultat multe dintre predicile dumneavoastră. Prin Duhul lui Dumnezeu transmiteţi un mesaj foarte clar, de o sinceritate deosebită. Aveţi un Har deosebit de a vesti Evanghelia.

Fiind şi meteorolog totodată, acum activ în lucrarea lui Dumnezeu, uitaţi-vă pe cer şi spuneţi-ne când vine Domnul ! Mai este mult din noapte ?

Mihai Sârbu:

Ce întrebare provocatoare!

Reporter:

Aveţi o predică deosebită:  „La miezul nopţii”…

Mihai Sârbu:

Eu locuiesc în America, într-una dintre cele mai fierbinţi zone din America şi din lume: zona Golfului San Francisco. Cineva spunea că tot răul în lume şi în America pleaca de la New York şi de la San Francisco, o veritabilă Sodoma şi Gomora.

În 28 Februarie 2002, în mai multe ziare şi la marile Agenţii de ştiri au fost transmise comunicate cu privire la introducerea microcipului, care în Apocalipsa se numeşte “666” sau “semnul fiarei”.

Este un microcip cât un bob de orez, un calculator de fapt, care înmagazinează sute de informaţii despre fiinţa umană, începând de la culoarea ochilor, a pielii, a părului, greutate, conturile de la bancă, cardurile de la benzină, de la spital, buletin de identitate, carnet de conducere. Tot ce se poate ştii despre o persoană este înmagazinat în acel microcalculator.

Deci pot să vă spun că acest microcalculator, microcip, numit 666, există, funcţionează. Se cumpără, din cate ştiu, contra sumei de 200 de dolari. Tinerii se înghesuie să îl ia.

Anunţul s-a făcut în pripă, nu s-a făcut vâlvă pentru că încă nu este momentul ca lumea să fie speriată.

Ce îmi spune mie lucrul acesta: dacă semnul fiarei există, în mod normal şi Anticristul trebuie să fie pe undeva printre noi. Şi cred că lumea aşteaptă interesată să apară guvernul mondial. Se pare că acest guvern fiinţează undeva, în spatele uşilor închise, şi aşteaptă pe cel care să-l conducă, cel care va fi Anticristul.

Se vorbeşte în mod frecvent, presant, despre globalizare. Se pare că globalizarea este ultima perioadă din istoria omenirii. Unii spuneau cu câţiva ani în urmă că democraţia este ultima şi oamenii nu mai ştiu ce va urma. Va urma globalizarea. Ce înseamnă aceasta?

Reporter:

Turnul Babel.

Mihai Sârbu:

Turnul Babel: un singur guvern mondial, o singură economie, o singură cultură, o singură monedă şi mai ales o singură religie: religia lui Anticrist.

Ecumenismul este un pas spre această religie a lui Anticrist. Se pare că în momentul în care Anticristul va veni, Dumnezeu va face ceva cu Biserica. Bazat pe lucrurile acestea pe care eu le trăiesc în America şi în lume, pot să spun că sunt bucuros să aştept, şi mă aştept în orice moment ca Domnul Isus să revină pe norii cerului, aşa cum spune doctorul Luca în cel de-al doilea volum al scrierilor lui, în cartea Faptele Apostolilor.

Pe norii cerului, aşa cum S-a înălţat, va reveni. Deci venirea Domnului Isus este iminentă. Bazat pe ceea ce se întâmplă astăzi în lume, argumentele acestea mă fac pe mine să cred şi mă fac să îmi fie dor, dar în acelaşi timp mă fac să mă sperii pentru că milioane şi poate miliarde de oameni sunt nepregătiţi.

Va fi grozav ca biserica să plece în glorie, dar pământul va fi confruntat cu cel mai teribil necaz din istoria lumii.

Reporter:

Ce fel de oameni ar trebui să fim noi, aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului?

Mihai Sârbu:

Întrebarea este din Biblie. Răspunsul îl dau tot din Biblie: fără prihană, fără vină, în pace. Vedeţi, suntem români şi românii pretind că au creştinismul de la Sfântul Andrei, care a misionat în Dobrogea.

E tare frumos că suntem urmaşi, în crez, ai Sfântului Andrei. Într-un fel sunt mândru să ştiu că ţara este o ţară creştină. Cu durere spun, însă, că ţara aceasta este campioană la câteva lucruri cu semnul „minus”:  avorturi, pornografie, droguri, prostituţie, trafic de carne vie, corupţie şi altele.

Privind în Vechiul Testament, Israelul, la un moment dat, nu mai era poporul lui Dumnezeu. Avea numele, dar nu mai avea viaţa, avea religia, dar nu mai avea relaţia, avea crezul, dar nu mai avea credinţa. La fel este şi în Romania, care are nevoie de trezire spirituală, de mântuire, de întoarcere la Dumnezeu.

Oamenii trebuie şi au nevoie să-L cunoască pe Domnul Isus Cristos.  Dincolo de o religie, de un cult, de o biserică, românii au nevoie să cunoască o persoană: pe Domnul Isus Cristos – Singurul care poate să schimbe viaţa, să transforme, să nască din nou. El este esenţa predicilor, esenţa chemării mele.

Îi chem pe oameni la Domnul Isus, nu la o religie sau la o biserică.

Reporter:

Haideţi să facem o aplicaţie practică. Ce ar trebui, concret, să faccem? Aţi vorbit până acum despre România în general.

Mihai Sârbu:

Primul lucru pe care trebuie să îl ai ca să descoperi adevărul, este o inimă sinceră, să doreşti mântuirea, să doreşti să-L cunoşti pe Domnul Isus Cristos. Se întâmplă atâtea lucruri anormale, chiar în creştinism. Oamenii sunt încurcaţi. Trebuie să fi sincer, dragul meu cititor, să ai o inimă deschisă, fără idei preconcepute. Mântuirea, am spus, înseamnă să-L cunoşti pe Domnul Isus.  Trebuie să fi dispus să accepţi, să ajungi să-L cunoşti pe Domnul Isus. Primul pas este o inimă sinceră.

Apoi, să fi un căutător sincer după adevar. Orice căutător sincer, în final, se întâlneşte cu Isus Cristos. Îţi recomand să citeşti Biblia şi să încerci să te rogi, deoarece comunicarea cu Dumnezeu se face în trei moduri: în primul rând, Dumnezeu ne vorbeşte nouă prin Scriptură, în al doilea rând, noi comunicăm cu Dumnezeu când ne rugăm.

Nu avem cărţi de rugăciuni, pentru că o comunicare adevărată se face în mod personal. Dacă vorbesc cu parinţii mei sau cu familia mea, nu le spun în fiecare zi aceleaşi cuvinte, ca şi cum I-aş spune lui Dumnezeu aceaşi rugăciune. Eu vin înaintea lui Dumnezeu aşa cum un copil vine la mine – în mod natural.

Apoi trebuie să fi dispus să ai părtăşie cu alţi oameni, să cauţi o biserica. Eu nu spun care biserică. Caută una până o găseşti pe aceea în care te simţi împlinit, simţi că acolo ai pace şi linişte.

Sunt câţiva paşi pe care trebuie să-i faci. După ce i-ai făcut, va veni momentul când trebuie să împlineşti, spune Domnul Isus la Iordan, tot ce trebuie împlinit. Trebuie să mărturiseşti public. Un creştin nu este ca o lumină pe care o pui sub obroc, ci una care luminează.

Va veni o zi când va trebui să mărturiseşti public că s-a întâmplat ceva în viaţa ta. Acel ceva este naşterea din nou – “metanoia” în limba greacă – şi înseamnă înnoirea gândirii, schimbarea minţii, o nouă concepţie despre lume şi viaţă, bazată pe credinţa în Domnul Isus Cristos.

Sunt paşi simpli, pe care – dacă eşti sincer – vei ajunge să îi parcurgi şi să fi cu adevărat un creştin născut din nou, care are o viaţă schimbată. Cei din jurul tau, cei din casa ta, cei ce te cunosc, se vor mira de ceea ce se întâmplă în viaţa ta.

Miracolul naşterii din nou este unic. Nu se poate face decât prin credinţa în Domnul Isus Cristos, credinţă pe care o cauţi, o trăieşti şi o mărturiseşti.

Reporter:

Mă gândesc la Cartea Vieţii, când vom putea fiecare dintre noi să ne privim propriul dosar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Aceste “pietre de aducere aminte”, pe care le-aţi enunţat şi le-aţi descris aici, să le priviţi, să le citiţi acolo, în propriul dosar, scris în cer de Dumnezeu, în Cartea Vieţii, stând lângă Domnul Isus.

Aţi spus la un moment dat despre „dor”, că vă era dor de anumite lucruri. „Dor” este un cuvânt atât de românesc, românesc 100%, intraductibil. Vă este dor de Domnul Isus Cristos?

Mihai Sârbu:

Am trecut prin situaţii de toate felurile în viaţă. De trei ori Dumnezeu m-a ridicat din valea umbrelor morţii. Nu mi-e teamă de moarte pentru că fratele meu mai mare, Domnul Isus Cristos, a biruit moartea cu moarte pe moarte călcând.

Mi-e dor de veşnicie în sensul că de atâtea ori, în meditaţiile mele, stau singur şi mă trezesc visând, vorbind în duhul meu cu Domnul Isus. Ochii încep să-mi lăcrimeze şi parcă tânjesc după starea aceea de dincolo, din glorie.

Nu sunt un fatalist, nici un pesimist. Aş dori să mai traiesc mult, pentru o singură motivaţie: să merg să spun oamenilor despre Dumnezeu. E singurul lucru pe care vreau să-l mai fac în viaţă.

Aş vrea să traiesc pentru asta şi Dumnezeu ştie cât mai are de lucru cu mine, dar când ştiu ce mă aşteaptă dincolo, când ştiu că „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” – basmul lui Petre Ispirescu – va fi marea realitate în Domnul Isus Cristos, de multe ori am momente când aş vrea să zbor, aş vrea să plec, să mă duc acolo, la cele ţărmuri, dincolo de râu.

Mâine dimineaţă vom zbura spre Los Angeles. Probabil că acolo în avion, deasupra norilor, am să reiau în mintea mea interviul nostru de astăzi. Acolo e linişte, e pace, e un dor lăuntric, o dorinţă după întâlnirea în mod concret cu Dumnezeu şi cu Fiul Său.

În cer va fi cortul lui Dumnezeu cu oameni ca mine şi ca tine, oameni născuţi din nou. Acolo va fi pomul vieţii, râul vieţii, vom colinda spaţiile intergalactice, constelaţiile, sorii, stelele, planetele, vom avea trupuri de Slavă, ca al Domnului Isus după înviere – nesupuse morţii, nesupuse putrezirii, nesupuse spaţiului şi timpului.

Eu probabil că nu voi mai avea valva în inimă, urmele operaţiilor nu se vor mai vedea, alţii nu vor mai purta cârjă, nu vor mai merge într-un cărucior, nu vor mai avea cicatrici sau poate piciorul tăiat, ci vom fi o creaţie nouă.

Cum să nu te bucuri, cum să nu îţi fie dor, cum să nu doreşti să fi acolo în glorie? Alerg pe acest pământ cu siguranţa că într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sarbatoare din Cosmos – la nunta Mielului.

Îmi imaginez mereu momentul când am să mă întâlnesc cu Domnul Isus. Am să alerg şi probabil că am să dau din coate ca să mă lăsaţi să merg primul în faţă şi am să-I sar pe gât şi am să-I sarut fruntea, mă voi uita la urmele spinilor şi am să văd urmele cuielor, am să-L privesc şi am să-L întreb: „Doamne, cum a fost când te-au bătut, cum a fost când te-au batjocorit, Doamne cât te-a durut când te-au pus pe cruce? Aveai 12 legiuni la dispoziţie Doamne, de ce ai tăcut? De ce nu ai intervenit?” şi sunt convins că mă va privi blând şi îmi vă spune:  „Ca tu să vorbeşti, a trebuit să tac eu, ca tu să fi liber, a trebuit să mă las eu legat, ca tu să trăieşti, a trebuit să mor eu.”

Abia aştept să mă întâlnesc cu El. Mi-e dor de El şi de atâtea ori îmi pun mâna la ochi şi strig împreună cu fratele Traian Dorz:

„Treci peste anii viitori,

O mire drag, şi vino,

Ne du mai sus, mai sus de nori

În ţara de lumină.

Si-Ţi vom cânta Isus iubit

De drag o veşnicie,

Ca te-am chemat şi te-am dorit

cât nimenea nu ştie. ”

Aş vrea să mă opresc dragul meu cititor, dar aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus. Aş vrea să te leg de vesnicie. Dragul meu cititor, te rog împacă-te cu Dumnezeu. Primeşte-L pe Domnul Isus. Acolo unde eşti, spune: „Doamne, sunt un păcătos. Iartă-mi păcatele, ajută-mă să fiu copilul Tau, să trăiesc pentru tine. Scoate-mi în cale oameni cu care să pot fi împlinit în sufletul meu.”

Te iubesc şi te îmbrăţişez dragul meu cititor. Aş vrea ca acest interviu să fie de folos pentru sufletul tău. Dumnezeu să te binecuvânteze, să fim împreună în Cer cu Domnul Isus.

Ioan Ciobotă, RVE