“Aveam prieteni atâta timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu mai ştiam pe care de unde să-l iau.”
“Tatăl meu mi-a spus: ‘Eşti nebun la cap. Puteai sa mergi la catedrală oricând ai vrut, să aprinzi o lumânare sau să îţi faci o cruce şi rezolvai problema cu Dumnezeu’ “
“Schimbarea care s-a produs a umplut golul din lăuntrul meu, pentru care până atunci nu am găsit nici o altă soluţie, nici o altă satisfacţie.”
“Te trezeşti peste ani de zile că te-ai căsătorit şi nu mai ştii cu cine te-ai căsătorit.”
„Impactul televizorului asupra vieţii de familie este foarte negativ, pentru că stăm de atâtea ori şi privim modul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar viaţa noastră rămâne netrăită pentru că doar stăm şi-i urmărim pe alţii.”
Alin este un om plin de bucurie. A crescut singur la părinţi, a fost un copil dezmierdat căruia i s-au făcut multe mofturi. Ştia că există Dumnezeu, credea în Dumnezeu, dar “El era cu treaba Lui, eu aveam treaba mea de făcut.”
Alin Pădureanu:
– Nu am încercat să mă apropii de Dumnezeu deoarece aveam un exemplu de la bunicii mei, care erau amândoi cantori într-o biserică ortodoxă şi erau mâna dreaptă a părintelui din Sânandrei, o localitate apropiată de Timişoara; în viaţa lor nu am văzut nimic deosebit, doar faptul că mergeau în fiecare duminică la biserică şi cântau în strană. În rest, când veneau de acolo, erau discuţii contradictorii cu privire la unele lucruri şi rânduieli de-ale bisericii dar nimic mai mult.
Reporter:
– Cum ai ajuns tu să-l cauţi pe Dumnezeu mai mult decât restul oamenilor care îl caută destul de rar sau poate numai când sunt în nevoie, necazuri, probleme?
Alin Pădureanu:
– Sunt convins că fiecare om caută ceva în viaţă şi îşi doreşte să fie împlinit 100%, dar nimic din viaţa aceasta nu oferă o astfel de împlinire, nimic nu dă o astfel de satisfacţie şi vei căuta mereu până când Îl vei găsi pe Dumnezeu.
Reporter:
– Cum ai ajuns tu să-l cunoşti pe Dumnezeu?
Alin Pădureanu:
– Poate că vă va surprinde… am avut un prieten căruia nu ştiu cine i-a spus că la bisericile pocăiţilor sunt fete foarte frumoase, foarte drăguţe, cuminţi, liniştite şi din curiozitate am mers să vedem dacă se confirmă acea afirmaţie.
Am început să frecventăm biserica. A început să-mi placă foarte mult cum cântă orchestra, cum cântau tinerii în biserică şi Dumnezeu a adus o zi pe care nu o voi uita niciodată – în 1991, o zi de primăvară, o zi binecuvântată pentru mine.
M-am văzut plângând în faţa multor oameni, lucru care nu mi se întâmpla, ca orice băiat care dorea să se considere bărbat şi nu plânge în faţa oricui, dar în acea zi, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod deosebit. Nu ştiu ce a făcut înăuntrul meu, dar ştiu că am plâns foarte mult, şi am regretat viaţa pe care am trăit-o până atunci.
Am hotărât să fac o schimbare. Această schimbare s-a produs şi o datorez Duhului lui Dumnezeu care a făcut-o, pentru că prin propriile mele puteri nu aş fi reuşit niciodată.
Reporter:
– Ce anume ai regretat din viaţa pe care ai trăit-o până atunci?
Alin Pădureanu:
– Înainte aveam prieteni atâta timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu mai ştiam pe care de unde să-l iau. Când banii nu mai erau, nu mai aveam nici prieteni. Am fost şi egoist, cum cred că fiecare om este. La mine cred că a fost puţin mai accentuat datorită faptului că am fost singur la părinţi şi toată afecţiunea din jurul meu era concentrată spre mine, toate lucrurile care se cumpărau erau pentru mine.
Am fost dezmierdat până când părinţii mei au început să şchiopăteze în relaţia lor şi au ajuns la divorţ. În perioada cea mai critică a vieţii mele, părinţii mei au renunţat unul la celălalt şi implicit la mine, pentru că aveau necazurile lor, problemele lor şi prea puţin au mai avut timp de mine, prea puţin s-au mai ocupat de mine.
Reporter:
– Ce anume ai aflat diferit la acea biserică faţă de ceea ce ştiai tu înainte că ar trebui să însemne Dumnezeu şi creştinismul?
Alin Pădureanu:
– Ştiam că este un Dumnezeu, aşa cum am spus, ştiam că trebuie să fim buni unii cu alţii, că trebuie să ne închinăm Acelui Dumnezeu şi că Acel Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi.
Ştiam că atunci când merg la biserică trebuie să-mi fac cruce, să sărut toate icoanele, cele care erau la intrarea în biserică şi înaintea altarului, să respect toate ritualurile care se făceau. Dar apa aceea sfinţită, botezul pe care l-am avut când am fost mic, nici unul dintre aceste lucruri nu au produs nici o schimbare pentru mine.
Aceste lucruri nu au produs nici o schimbare şi mă lăsau rece. Când ieşeam din biserică, reveneam la stilul meu de viaţă. Timpul petrecut în biserică nu producea nici o schimbare în interiorul meu. Nu am simţit nimic şi plecam de acolo exact cum am venit. Pentru mine, mersul la biserică a fost o pierdere de vreme, într-un anume fel spus.
Reporter:
– Ce schimbări s-au produs acum în interiorul tău, în mintea şi sufletul tău?
Alin Pădureanu:
– Este cu totul diferit acum, datorită faptului că am o relaţie cu Dumnezeu. Aşa cum soţia mea, şi eu, şi cred că oricare alt om ar putea spune că are nevoie de dragoste, vrea ca cineva să îi exprime dragostea, să-i spună că îl iubeşte, să se simtă iubit de cineva – orice persoană are această nevoie în viaţa ei – această nevoie mi-a fost împlinită şi m-am simţit important.
Aceasta, nu pentru că nu aş fi fost preţuit de mama mea, care tot restul vieţii ei – după divorţ, în 1985 – şi-a petrecut-o îngrijindu-mă, şi-a concentrat toată munca ei pentru binele meu, ca eu să nu duc lipsă de nimic, să nu mă simt complexat în anturajul prietenilor mei fiindcă nu am ceea ce au şi ei.
Reporter:
– Foarte mulţi oameni simt nevoia aceasta interioară dar nu-şi pot conştientiza concret metoda de a-şi împlini această nevoie; unii aleargă cu toate forţele după bani, alţii după sex, alţii după lucruri materiale, alţii după aventură, după emoţii puternice; crezi că toate celelalte îl pot împlini pe om în căutarea lui lăuntrică după paradisul pierdut?
Alin Pădureanu:
– Nu, şi categoric spun „NU”, pentru că am avut o experienţă în familia noastră. O mătuşă de-a mea împreună cu soţul ei aveau mai mult decât le era necesar şi aveau mai mult decât aveau nevoie. ?şi permiteau să-şi facă concediile în afara ţării, să meargă în Vest, în vizite; o duceau foarte bine dar sfârşitul relaţiei lor, toată împlinirea pe care au avut-o în viaţă s-a rezumat la un divorţ.
Când tatăl meu a aflat că m-am pocăit, m-a făcut nebun: „Eşti nebun la cap. Puteai sa mergi la catedrală oricând ai vrut, să aprinzi o lumânare sau să îţi faci o cruce şi rezolvai problema cu Dumnezeu”. Dar cum am spus, toate aceste lucruri nu au produs nici o schimbare în mine. Schimbarea care s-a produs într-una dintre aceste biserici evanghelice în care se pune accent foarte mult pe practică, pe o relaţie personală cu Dumnezeu a umplut golul din lăuntrul meu, pentru care până atunci nu am găsit nici o altă soluţie, nici o altă satisfacţie.
Reporter:
– În ce constă relaţia ta zilnică cu Dumnezeu?
Alin Pădureanu:
– Aşa cum şi eu şi soţia mea avem nevoie de dragoste, şi cum nu ne simţim bine după o zi în care nu ne facem complimente unul altuia, nu ne facem timp pe care să-l petrecem împreună unul cu altul – dacă o zi trece şi nu ne spunem că ne iubim şi nu comunicăm ceea ce simţim, să ştim ce avem în mintea noastră unul pentru celălalt şi ceea ce gândim unul despre altul – este exact la fel cu Dumnezeu.
Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult decât ne poate iubi oricare om care a trăit vreodată pe acest pământ. Aceasta este şi aşteptarea lui Dumnezeu într-o relaţie cu el. Aşa cum îi spun soţiei mele că o iubesc şi că sunt îndrăgostit de ea şi sunt împlinit în relaţia pe care o avem, sunt convins că şi Dumnezeu aşteaptă acelaşi lucru.
Să-I spunem ceea ce simţim cu privire la El, să-I spunem durerile noastre cu cuvintele pe care le avem – nu neapărat poezii învăţate dintr-o carte scrisă de un om care are aceleaşi slăbiciuni pe care le am şi eu, se confruntă cu aceleaşi probleme cu care mă confrunt şi eu, ci să mergi înaintea lui Dumnezeu şi să-I spui exact ceea ce ai în inimă, exact ceea ce simţi la momentul acela.
Dacă eşti bolnav: “Doamne, mă doare asta sau asta. Doamne mă confrunt cu problema aceasta. Doamne, aceasta simt acumla ora aceasta. O relaţie sinceră – pentru că Dumnezeu este Acela care are capacitatea de a ne citi şi gândurile şi este un verset în Sfânta Scriptură care spune că nu rostim cuvântul până când El şi ştie ceea ce vrem să spunem.
Reporter:
– Ai jucat rugby, un sport dur şi dureros. Cum au reacţionat prietenii tăi, trupa ta dinainte, când au auzit ca tu ţi-ai schimbat cu 180 grade viaţa?
Alin Pădureanu:
Au început să mă ironizeze: „Acum intră fratele” sau când făceam scheme de joc: „acum intervine fratele acolo”.
Toţi prietenii au început să mă lase din moment ce nu mai participam la activităţile comune pe care le aveam, nu mă mai interesau chefurile, nu mai găseam plăcere în ele, ci pur şi simplu le găseam o pierdere de vreme, deşi înainte de aceasta nu am crezut vreodată că voi putea avea o astfel de atitudine.
Nu am crezut că voi putea să găsesc distracţie şi plăcere în alte activităţi dar Dumnezeu a purtat de grijă, şi mă simt grozav de bine în situaţia în care sunt acum, în anturajul în care îmi desfăşor viaţa, în comunitatea bisericii în care sunt cu toţi prietenii care sunt în jurul meu.
Reporter:
– Cu “fraţii” …
Alin Pădureanu:
– Cu “fraţii”, bine ai zis.
Reporter:
– Cum este familia ta, atmosfera din familia ta, relaţia dintre tine şi soţia ta?
Alin Pădureanu:
– Cel puţin până acum, ne înţelegem bine. Am trecut cu bine acea perioadă de acomodare, de care foarte mulţi tineri sunt speriaţi şi sunt oarecum temători de lucrul acesta.
Dumnezeu a făcut să fie la noi în biserică un grup de tineri care toţi sunt proaspăt căsătoriţi şi ne întâlnim cu regularitate; avem studii biblice pe care le facem împreună.
Ce am descoperit acolo şi mi-a fost de un real folos, a fost faptul că într-o căsnicie comunicarea este vitală. Cred că este un cuvânt poate puţin cam „greu” spus în privinţa aceasta, dar comunicarea este esenţială în familie.
Reporter:
– Procentajul căsătoriilor care se termină cu un divorţ este îngrozitor de mare, atinge între 50 – 70% dintre căsătorii. Ce sfaturi sau sugestii le-ai putea da în aşa fel încât să aibă o căsnicie fericită şi împlinită alături de partenerul căruia i-au jurat credinţă pentru toată viaţa?
Mai concret, ce înţelegi prin comunicare? Un bileţel lăsat pe masa din bucătărie: „Dragă, vezi că am plecat acolo…”
Alin Pădureanu:
– … “şi vin săptămâna cealaltă.” Nu în nici un caz. Aşa cum Dumnezeu ne doreşte să avem părtăşie cu El în fiecare zi, şi între soţ şi soţie ar trebui să existe cel puţin câteva ore pe zi în care soţul şi soţia trebuie să fie împreună. Altfel, te trezeşti peste ani de zile că te-ai căsătorit şi nu mai ştii cu cine te-ai căsătorit. Vei descoperi abia după câţiva ani că soţul sau soţia îţi va face surprize la care tu nu te aşteptai.
Iosif ŢON, într-una dintre predicile sale cu privire la familie, spunea: „Impactul televizorului asupra vieţii de familie este foarte negativ, pentru că stăm de atâtea ori şi privim modul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar viaţa noastră rămâne netrăită pentru că doar stăm şi-i urmărim pe alţii.”
Cred că este timpul ca familiile creştine să înceapă să-şi trăiască viaţa lor şi să renunţe la a privi felul în care îşi trăiesc alţii viaţa, pentru că nu sunt lucruri care zidesc, nu sunt destul deloc folositoare filmele pe care le privim la televizor. Au influenţă grozavă asupra noastră, dar în sens negativ.
Reporter:
– La final, ce gând ai pentru cititori? S-ar putea să fie printre ei şi colegi din fosta ta echipă de Rugby…
Alin Pădureanu:
– Ar fi grozav. ?nţeleptul Solomon, cel mai înţelept şi cel mai bogat om care a trăit vreodată, după ce şi-a trăit viaţa într-o manieră mult mai înaltă şi cu mult mai multe posibilităţi în jurul lui decât avem noi, spune în Eclesiastul că datoria fiecărui om este să se teamă de Dumnezeu.
Cred că fiecare om – este un mare adevăr acest lucru – fiecare om ar trebui să se teamă de Dumnezeu, dar nu o teamă de un Dumnezeu care este un zbir şi nu face altceva decât să ne pedepsească ori de câte ori ieşim din voia Lui, ci de Dumnezeu care este plin de dragoste, Dumnezeu care are răbdare şi îşi face timp pentru noi întotdeauna, ori de câte ori îl chemăm.
Ioan Ciobotă, RVE
