Interviuri

Interviu cu Petre Stanoievici

Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea.

Mă gândeam că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi. S-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi.

Spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună, dacă mâncarea era caldă era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.

Petre Stanoievici a cunoscut “prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică aceasta – dezastru personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a scăpa de acest “prieten”, viaţă distrusă. Dar a intervenit Cineva care l-a scăpat pentru totdeauna de acest “prieten”, i-a restaurat viaţa şi i-a pus din nou piciorul pe “Stâncă”

Petre Stanoievici:

Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. În urma acestei căsătorii a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că, din fragedă copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus viaţa şi căsnicia.

Reporter:

Cum aţi ajuns prieten cu alcoolul? Aţi consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?

Petre Stanoievici:

În prima căsnicie, care la prima vedere părea destul de reuşită, au început problemele şi mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani să mă joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam, a făcut din mine un dependent de alcool.

Reporter:

A fost un joc cu focul…

Petre Stanoievici:

Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi a rămas un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.

La 4 ani după ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am reuşit să o cunosc pe actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că eu am mai fost căsătorit, că am un copil şi plătesc pensie alimentară, în schimb, adevărul nu i l-am spus până la capăt – nu ştia că eu sunt dependent de alcool, nu ştia că eu sunt un rob al alcoolului.

Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata faţă. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să nu ne prezentăm în faţa instanţei, ci să încerc să iau un tratament medical la domiciliu – era vorba de dezalcolizare.

În mai multe rânduri i-am promis soţiei că o să încerc să mă las de alcool, dar promisiunea mea nu putea fi ţinută decât o săptămână, maxim două sau trei, dar mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la psihiatrie pentru dezalcolizare, dar am recurs la un tratament acasă, de ruşinea prietenilor.

Am început să iau pilula ajutătoare. Aproximativ două săptămâni am continuat să iau această pilulă, dar mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă o să duc paharul la gură.

Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le însoţesc într-un local mai select unde se servea bere străină, şi au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă şi au văzut că şi eu consum bere, ca şi ele două. Ştiau că eu sunt consumator numai de “tării”: vodcă, coniac, monopol, rom, tot ce arde, tot ce rupe – nu beam bere sau vin.

N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie atâta de ciudată – a început să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărimi pe corp, au început să-mi apară pete, o senzaţie cumplită de vomă. M-am scuzat faţă de cele două persoane şi am mers la toaletă, şi când m-am privit în oglindă, am văzut că albeaţa ochilor era roşie, roşie, roşie. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am scuzat faţă de ele şi am plecat în grabă acasă, să ajung înaintea sosirii soţiei de la servici.

Reporter:

– Soţia credea că urmaţi tratamentul…

Petre Stanoievici:

În urma discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge la proces, soţia şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am dorinţa sinceră – de fapt şi aveam această dorinţă de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă şi a doua căsnicie.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

Începusem deja şi la locul de muncă să consum alcool. Mă învârteam într-un anturaj din care nu puteam să scap. Lucrând ca tehnolog-normator al unei secţii de sculărie dintr-o mare intreprindere timişoreană, mi-era foarte greu de evadat din acest anturaj.

Reporter:

De multe ori anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Petre Stanoievici:

Aşa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: “Măi, hai să mergem. Mergem la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’, azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau “Băi ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te pocăieşti!

Reporter:

Deja creştea presiunea, pentru că neacceptarea din partea grupului, sau mai mult de atât, batjocura, creşte şi presiunea interioară.

Petre Stanoievici:

Aşa este. Am început să arunc acea pilulă. Din dimineaţa zilei următoare, acea pilulă a început să ia drumul grădinii vecinului de vis-á-vis. O aruncam pe geamul de la bucătărie tare de tot, să ajungă până peste drum, să nu cumva să cadă pe trotuar, ca atunci când plec cu soţia la lucru să…

Reporter:

Să o vadă din greşeală…

Petre Stanoievici:

Să călcăm pe ea şi să întrebe ce-i cu pilula asta. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi şi după aproximativ două săptămâni, la insistenţele prietenilor mei cu care ani de zile am consumat…, am mers la “una mică” şi am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul. Am putut să beau în linişte şi am băut până seara târziu. Am mers acasă.

Nu vreau să vă spun, că nici n-aş ştii să vă spun – încercaţi să vă imaginaţi o soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te vadă în starea în care am fost eu în acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat – “Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.

Dimineaţa când m-am trezit mi-era ruşine de soţie, mi-era ruşine de mine.

Aveam şi o teamă de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a spus: „Domnule, dacă nu încetezi… Uite timolul tău e 9 – dublu decât normal. În doi ani maxim – sapa şi lopata. Ajungi în pământ domnule şi ai de crescut copilaşi.

Reporter:

Ficatul era zob…

Petre Stanoievici:

Da! Dar a venit o zi în viaţa mea când – sunt sigur – am fost prins în planul lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii februarie din ’86, m-am întâlnit cu un fost prieten din copilărie care se numeşte Doru Tănaş şi este membru într-o biserică baptistă.

Ieşeam dintr-un local, dintr-o grădină de vară. Vă întrebaţi ce căutam în grădină de vară la sfârşitul lunii februarie? În grădina de vară se servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton şi o încălzeau.

Mă număram printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era o iarnă moale. Şi ieşind după două ore şi jumătate, am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.

Reporter:

Un kilogram şi o sută de grame, în două ore şi jumătate?

Petre Stanoievici:

Da. Beţi o sticlă de lapte, beţi o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum vă balonaţi. Dar să bei alcool. Cât o fi fost ţuica de fiartă şi răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp aşa de scurt, nu e chiar un lucru aşa simplu.

Prietenul meu m-a întrebat de viaţă, m-a întrebat ce fac, cum mă simt. În prima mea căsnicie eram vecini de cartier şi el ştia că se destrămase. Lucra la o altă intreprindere dar aflase de la foşti colegi, de la prieteni că şi a doua mea căsnicie se clatină.

Omul a încercat să-mi explice că după moarte există judecată. Ar fi o minune dacă pe om după moarte l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata. Şi fiecare trebuie să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă când am trăit în trup.

Reporter:

Cum aţi înţeles lucrurile acestea ştiind că deja aţi fost consumat un kilogram şi o sută de ţuică?

Petre Stanoievici:

– Era greu, era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg de-al meu. Încercam să i-o tai cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram vioi, cum ziceam eu, nu beat.

Să mă scap de el cât mai repede i-am spus: “Notează numărul meu de telefon şi atunci când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, te rog să-mi dai un telefon şi să mă inviţi că am să vin la voi la biserică.

După numai două săptămâni şi ceva, respectiv în 9 martie ’86, într-o duminică, ne-a invitat şi m-am dus împreună cu soţia şi copilul.

A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde într-un text foarte scurt se vorbeşte despre faptul cum Domnul Isus a vindecat un om cu mâna dreaptă uscată, paralizată – în termenii zilelor noastre.

Acest om neputincios care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu, Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să mă las de alcool, să am şi eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.

În cele patruzeci de minute de predică am fost aşa de tare cercetat de Duhul lui Dumnezeu că am plâns ca un copil mic. Am plâns de se scutura cămaşa pe mine. La finalul predicii spunea pastorul Dugulescu: „Dacă cineva doreşte să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de mână.

Reporter:

Un gest care poate afecta întreaga veşnicie.

Petre Stanoievici:

Da! “Arătaţi” spunea pastorul Dugulescu “lucrul acesta lui Dumnezeu, că doriţi să vă împăcaţi cu El.” La insistenţele lui şi la apelurile făcute auzeam că spune mulţimii din sală care-şi predau viaţa în mâna lui Isus, “Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna jos.

Stăteam cu capul plecat şi suspinam şi auzeam cum binecuvântează persoanele care ridică mâna. Şi se dădea o luptă în mine. Să ridic şi eu mâna sau să n-o ridic. Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e Atotputernic, Atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.

M-am gândit: “Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe mine.” Şi mi-am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna. Cred că mi-a spus şi mie, cred că m-a binecuvântat şi pe mine. Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.

La acea predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.

Dar Satana mi-a şoptit la ureche, în minte: “Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te ţin puţin în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale, te notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi să vezi tu dacă mai scapi de pocăiţi.

Aşa că am ieşit afară din biserică. Dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, cu fetiţa prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit împreună afară în faţa maşinii şi au spus: “Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”. “Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”. “Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage pentru tine?”. “Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!

Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde erau cei care au rămas la urmă la invitaţia pastorului Dugulescu pentru a se face o rugăciune, pentru a primi nişte indicaţii cum să încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.

N-am să uit că le spunea că dacă şi-au predat viaţa în mâna lui Isus trebuie să ţină cont de trei lucruri foarte importante:

1. Spunea că ar trebui să înceapă cât mai repede posibil să citească Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu ne vorbeşte nouă.

2. Trebuie să începem o viaţă de rugăciune. Şi spunea că rugăciunea însăşi nu e o poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Şi dădea următorul exemplu: dacă băiatul îi spune tatălui: “Tată, te rog să-mi cumperi un Pegas” – erau acele biciclete pe vremea aceea la modă – sau: “Tată, vreau o pereche de adidaşi”, exact aşa trebuie să-i spunem şi lui Dumnezeu.

Pastorul Dugulescu ne spunea: “Ţineţi minte: Rugăciunea trebuie să înceapă prin a-i mulţumi lui Dumnezeu.” De ce? Avem motive destule să-i mulţumim lui Dumnezeu. Faptul că suntem sănătoşi, putem să lucrăm să ne câştigăm pâinea de care zicem: “Dă-ne-o, Doamne, nouă astăzi.” Sigur că ne-o dă, că muncim. Dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?

3. Frecventarea unei biserici. Nu s-a spus că trebuie să fie neapărat o biserică baptistă şi să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să mergem la biserica la care ne simţim bine, la biserica unde primim hrană spirituală.

Ne-a explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, de mâncare ca să vieţuiască, aşa sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu ne vorbeşte nouă, şi noi Îi vorbim lui Dumnezeu.

Reporter:

V-aţi simţit complet eliberat de tot trecutul? Complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Petre Stanoievici:

Da. M-am simţit ca un nou născut. Vreau să vă spun cum a sunat prima mea rugăciune: “Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului şi a fumatului.” Am înghiţit un nod după care am spus următoarele cuvinte pe care nici azi nu le găsesc explicaţia, de unde vin: “Şi ajută-mă să te urmez dacă se poate.” Ce vorbe! “Dacă se poate …” Sigur că se poate. La Dumnezeu e posibil orice. Dar omul trebuie să vrea.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.

Când am ajuns acasă, mai întâi am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n baie, şi-n dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie, peste tot. Le-am pus în găleata de gunoi. Pachete de ţigări peste tot… Le-am pus în găleată şi-am mers în acea seară la tomberon. Le-am aruncat.

M-am întors şi mă gândeam: “Biblie nu am – primul punct ce-l spunea Dugulescu, – dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise.” Dar ştiam rugăciunea “Tatăl nostru”.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi – spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună. Dacă mâncarea era caldă, era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Mergeam cu prieteni acasă – pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii mei, atunci după ce plecau o luam la bătaie că s-a uitat prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă atunci îi spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră, prea aşa. Şi nu putea nicidecum să iasă la capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.

Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am spus rugăciunea Tatăl nostru” în cor, toţi trei deodată, că aceea o ştiam. Ne-am rugat şi ne-am culcat.

A doua zi dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc aminte că eu făcusem o promisiune lui Dumnezeu că am de gând să-l urmez, am oprit ceasul deşteptător şi pipăiam locul unde ştiam că se găsesc ţigările şi scrumiera. Fiind locul curăţat de cu seara, mi-am adus aminte de ce se întâmplase cu o seară înainte.

Zdup lângă pat în genunchi: “Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă să pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare.

Vreau să vă spun că mi-a fost foarte uşor cu lăsatul de băutură şi cu vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot la a patra, a cincea vorbă era una din aiaŞi nu vreau să-mi aduc nici aminte de felul în care vorbeam în vremea aceea. Cu ţigara mi-a fost mai greu.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Casa unde erau sticle sparte, bătăi, scandaluri, nu vreau să spun că a devenit un colţ de rai, aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu-mi pot imagina eu acum că la mine în casă e chiar colţişor de rai, aş minţi. În fiecare casă mai sunt discuţii, probleme. Dar diferă cu mult, mult, nespus de mult viaţa pe care am dus-o înainte de a-l cunoaşte pe Isus şi viaţa pe care am început să o duc eu şi casa mea, familia mea, din acel 9 martie ’86.

Reporter:

Momentul când l-aţi întâlnit pe Dumnezeu în mod personal şi real.

Petre Stanoievici:

Aşa-i. Şi-nainte spuneam că eu cred, am religia mea. Cuvântul “religie” vine din limba greacă de la un cuvânt care tradus înseamnă “relaţie”. Relaţie între Dumnezeu şi om care a fost întreruptă atunci când primul om, Adam a păcătuit.

De-a lungul veacurilor, oamenii se străduiesc să restabilească această relaţie care a fost ruptă în grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să retabilească această relaţie în diferite feluri. În felul aceasta au apărut religiile. Dar religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul.

Relaţia. Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Această relaţie am început să o am şi eu din acea seară.

Reporter:

Bineînţeles, esenţialul este schimbarea vieţii. Dragi prieteni, Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. El poate să schimbe orice viaţă.

Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile prin care mulţi dintre cititorii noştri trec, domnul Stanoievici L-a găsit pe Cel care poate da libertate cu adevărat.

Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăţi, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, să ai o inimă plină de pace, de bucurie, de linişte, acestea doar Dumnezeu le poate da.

Ioan Ciobotă, RVE

Show More

Silviu Firulete

“Pentru mine, a lucra pentru Dumnezeu și a rӑspândi Cuvântul Lui cel Sfânt este o chemare divinӑ ȋncӑ de când eram copil mic. Știu și ȋmi place sӑ cred cӑ tot ceea ce fac pentru lucrarea Sa este o binecuvântare pentru cei din jurul meu, iar când voi fi chemat acasă ȋn Cerul Sfânt, voi fi rӑsplӑtit pentru tot ceea ce am lucrat și am investit ȋn lucrarea Lui.”

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button