paris-atentatAm meditat, în aceste din urmă zile, la câteva din tragediile anului acesta, cu care pot să spun că membrii ai familiei mele au avut tangenţă. Mi-am dat seama ce minunat de bun a fost Domnul faţă de mine, faţă de familia mea, faţă de copii de-ai mei. Eu, personal, nu meritam o asemenea imensă bunătate şi protecţie din partea Domnului, de aceea cuvintele mele de mulţumire şi laudă sunt prea sărace, o ştiu. Pe 6 ianuarie, când a fost primul atentat la Paris, fiica mea cea mică, Irena, trebuia să ajungă în magazinul în care s-a deschis focul, dar a întors-o din drum un telefon. Fiica mea cea mare, Ina, primise o invitaţie la Clubul Colectiv din Bucureşti, pentru 30 octombrie, dar a ales să plece în altă parte, într-un week-end de ocazie, la Amsterdam. Vineri, 13 noiembrie, din nou fiica mea mică, Irena, primise o invitaţie, telefonic, pe la ora 18, invitaţie pe care o refuzase, pentru terasa din Paris la care, câteva ore mai tărziu, aveau să moară cei mai buni prieteni ai ei, ce-i care-i făcuseră invitaţia, împuşcaţi. Lăcrimioara şi Cipri. Copiii lor, de-acum orfani, o fetiţă de 11 ani şi un băieţel de nici 2 ani sunt îngrijiţi, pe moment, şi de fiica mea Irena.

Mi-am dat seama, după toate acestea, că Domnul le-a păzit. Domnul a ascultat rugăciunile surorii lor mijlocii şi ale soţului ei, dar şi ale altora. Rugăciunile mamei lor, bunicilor, mătuşilor, cuscrilor mei şi ale altora. Sfiinţii din biserica din Buteni s-au rugat pentru ele, în decursul vremii. Dumnezeu să le răsplătească tuturor! N-au fost simple întâmplări, n-au fost coincidenţe. Dumnezeu nu lucrează cu întâmplări şi coincidenţe. Dumnezeu a ascultat şi rugăciunile mele, poate, care n-au fost decât nişte şoapte. Ar fi trebuit şi ar trebui să mă rog, pentru copiii mei, cu strigăte mari şi cu lacrimi. Nu cu şoapte. Domnul Isus, deşi era Fiu de Dumnezeu, mijloceşte, se ruga cu strigăte mari şi cu lacrimi (Evrei 5:7).

Am plâns până când n-am mai putut plânge, în toate aceste ultime zile. Am plâns pentru acei doi tineri, plecaţi mult prea curând. „Tati, îmi spunea Irena, telefonic, printre lacrimi, dar au fost atât de tineri!” Şi n-am putut să nu mă întreb, înecat în lacrimi: „Doamne, dar cu ei ce va fi?” Dacă aceşti tineri nu pleacă unde trebuie, aceasta se întâmplă şi din vina mea. Pentru că şi eu, alături de alţii, am cam dormit, în toţi aceşti ultimi ani. Am plâns pentru cei doi copilaşi orfani. Am plâns pentru Irena (gravidă în luna a cinci-a), aflată în mijlocul unor asemenea mari dureri. M-am rugat pentru ea, mă rog Domnului s-o întărească, m-am rugat pentru copiii orfani. M-am simţit mic şi neînsemnat. O stârpitură. Mai puţin decât un nimic. M-am întrebat şi aproape că l-am întrebat pe Domnul de ce a trebuit să moară tineri, iar un neisprăvit ca mine mai este încă în viaţă. M-am simţit vinovat, din multe puncte de vedere.

M-am simţit vinovat, pentru că nu am în mine dragoste de aproapele, altruism. Nu le vorbesc tinerilor, nu le vorbesc oamenilor despre Domnul, despre faptul că trebuie să se împace cu Dumnezeu. Moartea trebuie să ne găsească cunoscători de Dumnezeu şi împăcaţi cu Dumnezeu. Nu le vorbesc destul despre Planul Lui de salvare a omului, pentru veşnicie, despre măreţia Lui. Nu-mi pasă destul de viaţa oamenilor, de sufletul lor. Nu-mi pasă de oamenii pierduţi din baruri, de pe stadioane, de pe strada mea, din lumea largă. Cer eu oare Domnului în rugăciune, stăruitor, să mă folosească pentru salvarea sufletelor rătăcite? Să-mi dea pricepere şi putere din puterea Lui, ca să fac asta? În Exod 32, Dumnezeu îi spune lui Moise că s-a săturat, va mistui poporul încăpăţânat al copiilor lui Israel, prea puţin credincios, iar pe el, pe Moise, îl va face strămoşul unui neam mare. Moise, din dragoste faţă de oameni, îi răspunde Domnului, în Exod 32:32 că mai bine îl şterge pe el, pe Moise, din Cartea vieţii, decât să mistuie poporul. În Romani 9:3, Pavel îi spune cam acelaşi lucru Domnului, de dragul israeliţilor. Mai bine să mă mistui pe mine, decât pe aproapele meu. Mai bine îl salvez pe el, îi salvezi pe ei, decât pe mine. În Matei 16:24, Domnul vorbeşte de lepădarea de sine. Să-i punem pe toţi ceilalţi înaintea noastră, mai presus de noi, iar pe noi să ne lăsăm ultimii. Simţire pentru ceilalţi. Inimă pentru ceilalţi. Asta aşteaptă Domnul de la noi, asta e mântuire.

M-am simţit vinovat, pentru că nu m-am gândit destul la orfani. La săraci. La cei aflaţi în necaz. Nu m-am gândit la beţivi, la drogaţi. La aurolaci, la boschetari. Sunt prea murdari. Put. Întoarcem capul, când îi vedem. Sunt irecuperabili, sunt departe de a mai putea fi salvaţi! Aşa credem noi. Suntem uneori cu inima, şi uneori cu fapta, alături de ei, dar de cele mai multe ori ocazional. Nu ca regulă de viaţă. Nu ca mod duhovnicesc de a fi. Sunt atâţia orfani, atâţia necăjiţi. Ce facem pentru ei? Ce am făcut ieri, ce facem azi, ce vom face mâine? Ne doare că sunt în durere? În lipsuri? Ne pasă? Am cercetat eu văduva şi orfanul? (Iacov 1:27) Am căutat, caut eu să văd unde locuieşte orfanul, necăjitul? Patul în care doarme, masa la care mănâncă? Am căutat eu soluţii, am cerut Domnului soluţii? Am cerut Domnului bani, am cerut idei, pentru asta? Mi-am tăbăcit genunchii, în rugăciune, de dragul orfanului? Adevărat, mulţi suntem, material vorbind, destul de săraci. Supravieţuim de la o lună la alta. Dar dacă, dau un exemplu, 20 de oameni, aceeaşi, am pune, în fiecare lună, cel puţin 15 lei, nu s-ar aduna o mică sumă pentru un copilaş orfan? Mai bine ceva, decât nimic. Chiar nu putem să facem asta? Poate în altă lună voi putea să dau 20, 25, 30 de lei. Fiecare cum poate, dar să dea minim 15 lei. Echivalentul a trei, patru euro. A trei prăjituri. Lună de lună, ani în şir. Şi dacă 20 de oameni ar face asta, vor mai face şi alţi 20, când vor auzi, şi alţi 20, în progresie geometrică. Vom fi noi de ajutor, în felul acesta, vom face lumea un pic mai bună, vom avea sufletul mai bun, vom fi pe placul Domnului? Sunt sigur că da.

Domnul să ne dea uitare şi dispreţ de sine şi dragoste de aproapele nostru, dragoste de oameni! „Dragoste de fraţi, dar şi iubire de oameni”, cum scrie în 2 Petru 1:7

Şi încă ceva. Poate aţi observat, că sunteţi creştini sau nu, nu mai există nicăieri siguranţă în lume. Pericole şi pericole, peste tot. Poţi să nu apelezi la Dumnezeu, când copiii tăi sunt mereu expuşi? Când te afli în imposibilitatea de a-i apăra? Dumnezeu ne asigură, în cuvântul lui, că aceia care sunt copiii lui Dumnezeu se bucură de protecţia Lui. „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă.” (1 Petru 1:5) Singurul moment şi loc periculos, spune şi fratele Yun, este când stai departe de Domnul. Ştiu, trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Dar mai ştiu, aşa cum spune Ravenhill, că vorbim mult despre Dumnezeu dar nu ne bizuim pe El. Domnul să ne ajute să stăm departe de frica lumească şi de îngrijorări şi să-I predăm Lui toate poverile noastre, să ne punem nădejdea în El.

Autor: anonim
Trimis pentru Total Schimbat.ro