Eşti fără speranţă, într-o situaţie ce tinde doar spre un gând: nerezolvare! Ȋncerci să cauţi motivele pentru care te afli în această situaţie, îţi cauţi scuze: societatea în care trăieşti, anturajele, totul în afara singurei cauze: TU!

Când încerci să învinovăţeşti pe toată lumea şi numai pe tine nu te vezi se numeşte amăgire! Şi duce la distrugere în principal morală. Ţi-e greu să recunoşti dar recurgi în gândire şi la cel mai josnic fapt: să-ţi iei zilele. Şi apoi dacă eşti deştept îţi faci o radiografie a vieţii tale, a lucrurilor bune întâmplate în viaţa ta până în prezent, a persoanelor care nu ar merita această dezamăgire… şi pe mai cine ai fi dezamăgit? Pe CREATOR.

Şi îţi vine într-o zi “mintea la cap” şi spui: Doamne, dacă exişti, vreau să îmi dai o rezolvare la problema mea… simt deznădejde, uite la ce am ajuns să gândesc, sunt prăpădit rău! Ştiţi ce se va întâmpla? Primeşti răspuns. Primeşti iertare. Primeşti îndurare, iubire, tu şi eu, un păcătos! Şi ce am făcut să merităm acestea? L-am răstignit chiar eu spunând, nu există Dumnezeu! Am făcut un pas spre EL, iar El a făcut 10 înspre mine. Ai simţit măcar o dată prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ta? O favoare, o minune făcută de EL, pe care sigur nu o meritai? Sau măcar o bucurie? Acum majoritatea oamenilor care vor citi ce am scris vor gândi: pocăitul/pocăita! De-am ajunge pocăiti! Dumnezeu ne-a dat o poruncă nouă: “Iubiţi-vă unii pe altii, cum v-am iubit Eu!” IUBIRE… e greu câteodata să întorci şi celălalt obraz. Dumnezeu nu zice cum să iubeşti, cum să te comporţi, nu zice de culte, nu îţi impune reguli stricte cu privire la viaţa care trebuie să o trăieşti, ci totul se rezumă la un singur cuvânt: iubire. Totuşi dacă ar exista iubirea aceasta faţă de aproapele nu ar mai fi discriminări, nu ar exista religii, ura, şi nici îndoiala. Dumnezeu iubeşte unitatea în diversitate! Şi urăste dezbinările!

Nu poţi descrie exact lucrul care ţi-l doreşti de la viaţă, dar ştii că e tot ce îţi doreşti şi crezi că te împlineşte! Ştii unde să cauţi? Ştii ce cauţi?