În 7 decembrie 1970, cancelarul vest-german Willy Brandt a uimit lumea întreagă printr-un gest fără precedent. Aflat în vizită la Varşovia, în încercarea de a îmbunătăţi relaţiile cu Polonia şi cu URSS, cu ocazia comemorării victimelor revoltei din 1943 a evreilor închişi în ghetoul din capitala poloneză, omul de stat a îngenunchiat spontan în faţa monumentului comemorativ. Deşi nu a rostit niciun cuvânt, această imagine tăcută – de recunoaştere a vinovăţiei, căinţă şi părere de rău, parcă implorând iertare de la victime – a avut un impact puternic şi de durată atât asupra poporului german, cât şi asupra poporului polonez, şi nu numai. În memoriile sale, Brandt mărturisea că gestul nu fusese premeditat, ci, în acel moment, acţionase sub povara morală a vinei uciderii a milioane de oameni: “Am făcut ceea ce fac oamenii când cuvintele nu sunt de ajuns”.

30 de ani mai târziu, în 6 decembrie 2000, la dedicarea Pieţei Willy Brandt din Varşovia, cancelarul german Gerhard Schröder amintea de gestul eroic al lui Brandt: “Aici, un lider politic german, conducătorul guvernului care îi reprezenta pe germanii din Germania de vest, a avut curajul să exprime ceva pe care cuvintele, oricât de atent exprimate, nu au fost în stare să o facă: am comis crime şi le mărturisim”.

Imaginea cu Brandt îngenunchiat a devenit simbolul acceptării trecutului şi al înţelegerii acestuia ca obligatorie pentru reconciliere. Ca o obligaţie pentru existenţa unui viitor comun.

Când ajungi să-ţi recunoşti trecutul păcătos nu există decât o singură scăpare – îngenunchierea înaintea crucii lui Hristos şi acceptarea iertării pe care El o oferă în dar. Şi odată cu iertarea vine şi mântuirea şi promisiunea vieţii veşnice împreună cu El.

Preluat din Revista “Cuvântul Adevărului”