Reporter:
Îţi doresc, dragul meu prieten, să simţi din plin atingerea plină de dragoste a lui Dumnezeu-Tatăl, prin Domnul Isus Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt. Să te simţi pur şi simplu inundat de dragostea lui Dumnezeu. În Psalmul 139, David scrie: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti. Ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândurile. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele. Căci nu mi-ajunge cuvântul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul”.
Acum Patricia Runcan ne spune cum a simţit atingerea lui Dumnezeu şi mâna Tatălui ceresc.
Patricia Runcan:
Am fost foarte încrezătoare. Am simţit cum Dumnezeu mă ia de mână. Întotdeauna am simţit, în perioadele cele mai grele din viaţa mea, că Cineva se apropie de mine şi că nu sunt singură.
Chiar dacă, din punct de vedere fizic, eram singură în cameră, simţeam că Dumnezeu e lângă mine şi că tace. Dar prin acea tăcere simţeam protecţia Lui şi ştiam că nu sunt singură, că nimic nu a fost la întâmplare şi că Dumnezeu îmi va da binecuvântare la momentul potrivit.
Reporter:
Binecuvântarea Patriciei pe acest pământ sunt un soţ iubitor şi două fetiţe deosebite.
Poetul Ionatan Piroşcă a fost părăsit de soţia lui într-o perioadă când era grav bolnav. Cum vede el o relaţie ideală între soţ şi soţie?
Ionatan Piroşcă:
Îmi închipui relaţia dintre mine şi cel mai frumos şi maiestuos răsărit de soare pe care l-aş putea vedea vreodată – abandonarea totală şi absolută în admiraţie şi adorare, extazul fiinţei inundate de slava, puterea şi frumuseţea Creatorului.
Ce altceva am putea cere şi pretinde unui răsărit de soare? Şi pricep atunci puţin din ceea ce a vrut Dumnezeu să ne explice, din ceea ce a vrut El să ne spună despre Sine în Sfânta Treime.
Cam aşa ceva ar trebui să existe în familie, între soţ şi soţie. Acesta a fost şi idealul meu. Desigur că este şi vina mea că nu s-a împlinit.
Eli Henteş, părăsită de soţ, fostă actriţă:
Eram la logodna fiului meu. Se ţinea în casa părinţilor fetei. Au venit mai mulţi musafiri, cu o persoană în plus, aşa că locul meu era deja ocupat de altcineva.
La masă bineînţeles că a fost invitat şi tatăl băiatului meu, care a venit cu noua lui familie. Mă simţeam penibil. Nu aveam unde să stau. Locul meu era ocupat.
Prima reacţie a fost să plec, dar Duhul lui Dumnezeu mi-a spus:
„Ce se va întâmpla cu toată seara,
dacă tu vei pleca?”.
„Dar unde să mă duc, Doamne?”.
Mai era o cameră alături. Am stins lumina şi am rămas pe genunchi în acea cameră. Am început să plâng şi am zis:
„Doamne, nu am pe nimeni.
Mă simt atât de penibil.
Mă simt atât de singură, Doamne.
Doamne, dacă nu intervii Tu,
nu ştiu ce se va întâmpla cu mine.
Doamne, Te rog,
Tu eşti logodnicul meu,
vreau să simt că Tu eşti logodnicul meu.
Tu eşti Preaiubitul sufletului meu.
Vreau să-Ţi simt prezenţa!”.
Şi Dumnezeu nu S-a lăsat aşteptat. Am stat de vorbă chiar şi cu soţia soţului meu J, şi cu copiii ei. Am fost deschisă şi sinceră. Am simţit că i-am iertat, am simţit chiar că îi iubesc.
Domnul era la braţ cu mine. Cine mai putea fi împotriva mea? Cu siguranţă nimeni.
Reporter:
Tot în Psalmul 139, scrie:
„Dacă voi zice:
cel puţin întunerecul mă va acoperi
şi se va face noapte
lumina dimprejurul meu,
iată că nici chiar întunerecul
nu este întunecos pentru Tine,
ci noaptea străluceşte ca ziua
şi întunerecul ca lumina”.
Eli Henteş a simţit cum întunerecul din sufletul ei devine lumină şi bunătate din bunătatea lui Cristos.
Dar de ce nu este bine să fie omul singur?
Radiana Cordoş, consilier creştin:
Singur fiind, omul nu are parte de planul lui Dumnezeu. Se pare că aşa a conceput Dumnezeu totul. A făcut un plan care include o comunitate şi NU un om singur.
Eu cred că soţia este hărăzită de Dumnezeu pentru soţ tocmai pentru ca acest plan să se împlinească. De asemenea, părinţii pentru copii sunt tot în acest plan desăvârşit al lui Dumnezeu.
Este probabil singura modalitate prin care se poate oferi şi se poate primi iubire adevărată.
Reporter:
Schimbul de iubire este esenţial pentru sufletul nostru. Doamnă A.V., cum simţeaţi nevoia de dragoste?
Doamna A.V., violată în copilărie:
Părinţii mei s-au despărţit când eu aveam vârsta de 2 ani şi tatăl meu m-a luat la el ca să mă crească. El era o fire mai rece, mai distantă, nu prea comunica cu mine decât atunci când îmi cerea anumite lucruri sau când mă certa, când mă bătea. Şi m-am retras aşa în mine.
Îmi doream într-adevăr să fiu iubită şi să fiu apreciată. Să fiu ca ceilalţi copii, veselă. În schimb, pentru că nu era aşa, îmi făuream o lume a mea în care mă credeam valoroasă. Iar suferinţa a fost pentru mine ca o soră mai mică în perioada copilăriei.
Reporter:
Doamnă Radu, dragostea dintre dumneavoastră şi soţul dumneavoastră, care a decedat în urmă cu 8 ani, a dus la o căsnicie fericită care a durat timp de peste 43 de ani.
Dumneavoastră v-aţi înţeles foarte bine cu soţul şi n-aţi fost niciodată singură. Dar sunt atâtea persoane care sunt singure chiar în căsnicie. Chiar dacă au soţ sau soţie, se simt singuri şi neînţeleşi.
Ce sfat aveţi pentru aceştia sau care a fost secretul căsniciei dumneavoastră fericite şi împlinite?
Ortansa Radu, văduvă:
De la început noi am hotărât să nu ne culcăm niciodată supăraţi. Asta a fost spre binele înţelegerii noastre în căsnicie. Discuţii există: din cauza copiilor, din cauza faptelor zilnice, dar dragostea dintre cei doi soţi anihilează totul.
Noi am dus o viaţă foarte fericită, şi am ajuns să ne înţelegem astfel încât, chiar dacă eram într-un grup mai mare, ştiam ce vrem doar uitându-ne unul la altul. Nu trebuia să ne vorbim, ci din ochi ne înţelegeam. Şi aşa a fost până în ultima clipă.
Până-n ultima clipă am dormit lângă el, pe marginea patului, ca să-l supraveghez. Până-n ultima clipă am ştiut că se duce şi nu i-am spus nimic. Şi soţul meu ştia, pentru că el avea şi descoperiri de sus. El îi spunea fiului meu: „Nu-i spune nimic la maică-ta! Eu plec!”.
Eli Henteş:
Acum, după ce au trecut deja câţiva ani, ca femeie singură de multe ori nu îmi este uşor. Omul singur, mai ales o femeie, poate să fie uşor ţinta săgeţilor otrăvitoare ale celui rău, care te poate ataca şi prin fraţi, surori, prin rude, prin prieteni, prin cei pentru care lucrezi, pentru care te dăruieşti.
Credinciosul adevărat, rămas singur, caută în orice situaţie refugiul în Cristos. Aici am găsit, de fapt, ceea ce am căutat, din nefericire, la oameni, dar n-am găsit.
Reporter:
Tatiana Gongola a rămas văduvă de tânără şi cu doi copii mici.
Tatiana Gongola:
Când soţul meu a plecat la Domnul, eu aveam aproape 38 de ani. A fost într-o sâmbătă după-masa.
Era ziua în care se împlineau 14 ani de la nunta noastră. A fost foarte dureros ca după 14 ani de căsătorie soţul meu să plece la Domnul şi eu să rămân singură cu doi copii care nu erau majori. Unul abia terminase clasa a III-a, iar celălalt terminase clasa a V-a.
Durerea mea a fost foarte mare, dar mai mare era durerea atunci când îi vedeam pe copii cum suferă când se întrebau: „De ce a trebuit să plece tatăl nostru de la noi? De ce a trebuit să plece tocmai acum, când aveam cea mai mare nevoie de el?”.
Reporter:
„Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale,
Dumnezeule,
şi cât de mare este numărul lor.
Dacă le număr,
sunt mai multe decât boabele de nisip.
Când mă trezesc, sunt tot cu Tine”,
spune David, psalmistul, în Psalmul 139, ca unul care nu a fost străin de durerea omenească.
De ce rămân copii orfani? De ce rămân femei şi bărbaţi văduvi şi văduve? De ce avem mii de întrebări fără răspuns? Suntem toţi sub blestemul neascultării de Dumnezeu a lui Adam şi Eva, primii noştri părinţi? În Cer Îl vom întreba pe Tata, pe Tatăl nostru care este în ceruri, pe Dumnezeu.
Titel Malnaşi, fost dependent de droguri:
La vârsta de 17 ani am fost exmatriculat din şcoală, din cauză că tatăl meu lucra pe TIR şi era mereu plecat, iar eu nu aveam un părinte care să mă supravegheze, ci eram singur şi făceam lucruri nepermise. Nu mai mergeam la şcoală, lipseam foarte mult şi îmi motivam eu absenţele în locul tatălui meu. Când au aflat cei de la şcoală, m-au exmatriculat.
Reporter:
Cum priviţi singurătatea şi cum aţi identificat binecuvântările singurătăţii?
Lidia Iliesi:
Experienţele dureroase prin care mi-a îngăduit Dumnezeu să trec – şi Îi mulţumesc pentru ele – m-au făcut să înţeleg cât de frumoasă şi benefică este singurătatea. Pare anormal ce spun, faţă de atâta oftat pe care-l provoacă. Însă am găsit în singurătate locul şi starea în care Dumnezeu a fost cu mine şi poate fi şi cu tine. Mai sigur ca oricând. Aici Îşi concentrează atenţia asupra ta mai puternic decât în orice vreme.
Am înţeles că singurătatea este asemenea situaţiei fătului din uterul mamei. Când este copilul ei mai aproape de ea? Poate o mamă proteja un prunc mai bine ca atunci când este în pântecul ei? Când participă un copil mai mult şi mai direct la sentimentele mamei? Când este mai echilibrat şi mai bine hrănit? Atunci când este în acel loc ascuns…
Reporter:
…aşa cum scrie şi în lait-motivul acestui capitol, Psalmul 139:
„Tu mi-ai întocmit rărunchii,
Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.
Te laud că sunt o făptură aşa de minunată.
Minunate sunt lucrările Tale
şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta.
Trupul meu nu era ascuns de Tine,
când am fost făcut într-un loc tainic,
ţesut în chip ciudat,
ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât un plod fără chip,
ochii Tăi mă vedeau
şi în cartea Ta erau scrise
toate zilele care-mi erau rânduite,
mai înainte de a fi fost vreuna din ele”.
Lidia Iliesi:
Dar totodată, unde şi cum pare un copil mai părăsit decât în pântec? Ce este în jurul lui? Un lichid prin care nu vede nimic. Pluteşte în derivă. Nu ştie ce se petrece în jur. Nu ştie câte cuvinte se spun despre el, câte se fac pentru el, câte se pregătesc.
El nu înţelege nimic. Doar simte dacă mama se bucură sau e tristă, doar primeşte în trupul lui tot ce este mai bun: vitamine, minerale, calciu. I se stabilesc amprentele digitale, culoarea ochilor, a pielii. Îi cresc mânuţele, picioruşele şi tot ce va avea nevoie în altă lume – în lumea cea de-afară.
Dar în pântecul mamei copilul este singur. Este mai singur decât oricând. Însă este cel mai protejat, cu atenţia şi cu tandreţea cea mai mare. De ce? Fiindcă este ascuns în mama.
Legătura dintre ei este unică şi cea mai puternică tocmai în această singurătate în care el creşte şi se dezvoltă pentru o altă viaţă.
Nu e frumoasă şi singurătatea ta, în care te formezi pentru Cer? Personal am descoperit că este locul unde nu mai auzi şi nu mai simţi nimic din afară, ci totul se petrece prin acel fir de legătură directă cu fiinţa care ţi-a dat viaţă şi-ţi dă viaţă în continuare – Dumnezeu.
Reporter:
Printr-un altfel de test a trecut şi familia Cosman. Lucian, fiul cel mai mare al familiei Cosman, a decedat la vârsta de 21 de ani datorită unui accident la munte. Iar singurătatea resimţită de Adriana şi Gigi Cosman, precum şi de ceilalţi doi băieţi mai mici, a fost mult mai mare decât cel mai cumplit uragan.
Adriana Cosman:
Vine-o vreme când Dumnezeu te testează. Şi te trece prin încercări. Şi dac-am vorbit de testare, primul lucru pe care ţi-l testează este credinţa – credinţa ta în mijlocul furtunii şi a necazurilor.
Oricine merge după Cristos n-are cum să ajungă la gloria lui Cristos fără să treacă prin Gheţimani – grădina plângerii. Şi, într-un fel sau altul, fiecare avem „Gheţimani-ul” nostru.
Reporter:
Care ar fi câteva metode de atenuare a impactului negativ al singurătăţii?
Ovidiu Bulzan, pastor:
Vorbim despre omul însingurat, vorbim despre omul alienat, vorbim despre omul părăsit sau abandonat. Vorbim despre omul singur sau vorbim despre omul solitar. Cred că aici aruncă puţină lumină o remarcă pe care o făcea Blaise Pascal, când spunea: „De frica de a rămâne singur cu el însuşi, omul a inventat cuvântul plictis”.
Mi-aduc aminte de cuvintele lui Andre Gide, care spunea, privindu-se în oglindă: „Şi acum doar între noi doi!”.
Cu siguranţă este bine ca omul să aibă în jurul său tot ceea ce i-a rânduit Creatorul în privinţa comunităţii, a comunitarului.
Şi dacă cităm mereu versetul: „Căci nu este bine ca omul să fie singur”, să luăm aminte că se referă strict la legătura conjugală pe care omul este chemat la un anumit moment să o întemeieze… în cazul în care este într-adevăr chemat… Pentru că la acest capitol… sunt mulţi chemaţi, puţini aleşi…
Elena Ţârle, văduvă:
Îmi doresc să fiu pregătită să plec în Cer. Ăsta-i cel mai mare har, cea mai mare bucurie şi fericire.
Dacă cineva mi-ar zice: „Îţi dau palate şi bani” şi mai ştiu eu ce, nu-mi trebuie nimic, ci numai să fiu pregătită pentru întâlnirea cu Domnul.
Am suferit destul pe pământ. Pe pământ nu-i fericire de durată. Până eşti tânăr şi eşti sănătos mai merge, dar când ajungi la bătrâneţe şi te doare şi una şi alta, atunci nu ţi-i mai drag nimic.
Eli Henteş:
Era o zi de noiembrie, o zi mohorâtă de duminică. Tocmai venisem de la Casa Domnului, şi, cu toate acestea, în loc să fiu bucuroasă, când am văzut că trebuie să îmi încălzesc mâncarea, m-am văzut atât de singură încât am zis:
„Doamne, pentru cine să încălzesc?
Mai are rost, Doamne, să mănânc?
Mă simt atât de singură.
Doamne, dacă nu vei veni în locul acesta,
să-Ţi simt real prezenţa,
Doamne, eu nu mai mănânc.
Doamne, Te chem,
Te chem din toată fiinţa mea!”
Îmi amintesc că deodată am simţit – aş putea să spun – parte din slava lui Dumnezeu. În cămăruţa mea, deodată parcă întunerecul şi amărăciunea au dispărut. Şi I-am spus Domnului:
„Doamne, Te poftesc la masă cu mine!
Am spus că nu mai am
de ce să-mi încălzesc mâncarea,
dar Tu eşti aici real şi prezent.
Şi asta înseamnă totul pentru mine!”.
Reporter:
Psalmul 139 continuă:
„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte
şi-Ţi pui mâna peste mine.
O ştiinţă atât de minunată
este mai presus de puterile mele.
Este prea înaltă ca s-o pot prinde”.
Care este asemănarea şi diferenţa dintre singurătate şi solitudine şi care sunt părţile pozitive şi binecuvântate ale singurătăţii?
Gili Indrie, pastor:
Asemănarea între ele stă în faptul că eşti izolat de oameni. Nu mai eşti conectat cu oamenii. Când eşti singur, deconectarea se poate datora personalităţii tale, modului în care te relaţionezi la oameni şi cum răspund oamenii: deconectându-se de tine, ignorându-te, lăsându-te în pace sau pedepsindu-te prin izolare.
Pe de altă parte, solitudinea înseamnă o deconectare voluntară. De bunăvoie, în mod intenţionat, mă izolez de oameni, stau singur, „îmi încarc bateriile” – cum zic alţii, şi mă conectez la Dumnezeu, caut faţa lui Dumnezeu. Mă liniştesc aşa încât să aud vocea lui Dumnezeu, îmi fortific din nou omul interior prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin meditare, prin căutarea feţei lui Dumnezeu.
Doamna F.M., Căminul de bătrâni:
Foarte greu îi singură, domnule. Eu spun: pe duşmanul meu ăl mai mare să-l ferească Dumnezeu de singurătate. Singurătatea îi dureroasă tare.
Reporter:
Cum aţi defini singurătatea?
Ionatan Piroşcă:
Singurătatea, în general, este privită ca neparticiparea altora la viaţa ta. După mine, singurătatea fără Cristos este o formă de egoism. Adică ne-am dori tovărăşia acelora ca noi, căutând să le dovedim într-o formă sau alta că existăm şi că avem ceva de spus, dar în ultimă instanţă căutăm să-i stăpânim.
De fapt, o facem ascunzând esenţialul, faptul că egoismul nostru are nevoie de ei, dar uităm că ne-am născut singuri şi că murim singuri. Că în conştiinţa noastră facem singuri alegeri zi de zi. Că sentimentele noastre vin şi pleacă singure.
Gili Indrie, pastor:
Un prim sfat pentru cei care suferă de singurătate ar fi acesta: fă din singurătatea ta NU un duşman, ci un prieten. Nu un musafir nepoftit, ci un prieten pe care nu numai că-l aştepţi, dar îl şi cauţi. Atunci singurătatea nu mai este ceva chinuitor.
Şi mai ales, gândindu-mă la tineri, care mereu sunt cu gălăgia în urechi şi cu mişcarea în ochi, o aplicaţie bună ar fi să-şi facă zile, apoi săptămâni întregi în care să lase tăcerea şi liniştea să vorbească în locul muzicii, a zgomotului şi a imaginilor care li se perindă prin faţa ochilor cu aşa mare repeziciune.
Reporter:
Dragul nostru cititor, dorim ca pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, să-ţi umple casa, viaţa, sufletul şi mintea!
Fie ca-n tăcere, în linişte şi în odihnă să fii binecuvântat de bunul Dumnezeu!
Realiaztor: Ioan Ciobotă
