Numele meu e Laura Balcan ( încă nu mi-am schimbat numele după căsătorie), am 32 de ani şi sunt căsătorita din iulie 2008 cu Ole Myhre. Locuim într-un orăşel în Sudul Norvegiei ce se numeşte Vennesla. Eu sunt din Oneşti, provin dintr-o familie creştină, am 3 surori şi 3 fraţi şi ceea ce mă bucură cel mai mult e că toţi căutăm să-i fim plăcuţi Domnului şi să-i slujim.

Laura ai visat de mică să fii profesoară, dar la un moment dat visul tău a fost înlocuit cu alt vis, cum s-a întâmplat lucrul acesta ??

Când eram în şcoala generală ni se puneau întrebări referitoare la ce am vrea să fim când vom fi mari, aşa am început să mă gândesc la ce aş vrea eu să fiu. Îmi plăcea mult literatura, îmi plăceau cărţile şi mi-am zis că îmi doresc să fiu profesoară de romană. Nu ştiu dacă pot spune că a fost un vis ci mai mult o dorinţă de a avea o slujbă prin care aş fi putut transmite ceva altora, de a face ceva pentru alţii. Cred că atunci nu conştientizam că îmi place să lucrez cu oamenii şi nici nu ştiam cum altfel să-mi exprim dorinţa la vârsta pe care o aveam. Credeam că dacă vreau să lucrez cu oamenii atunci trebuia să fiu profesoară. Pe atunci fetele erau încurajate să fie ori profesoare, învăţătoare ori asistente medicale şi eu nu ştiam dacă aş fi putut ajuta pe plan social.

Sunt sigură că Dumnezeu îşi începuse lucrarea în mine pe atunci şi-mi trimitea impulsuri care-mi dădeau de gândit. Unele din fetele de la biserica noastră începuseră să lucreze în Bucureşti pentru ” City of Hope” şi prin ele am auzit pentru prima dată de copiii străzii şi de lucrarea pe care americanii o făceau pentru ei.  Aveam vreo 17 ani pe atunci şi îmi amintesc că mă mişcase ceea ce ele ne povesteau că făceau şi încet, încet, începeam să simt că în mine se năştea dorinţă de ajuta, de a face ceva pentru copiii ăştia. Visul meu de-a fi profesoară a fost înlocuit de alt vis în 1996 când am vizitat-o în decembrie pe sora mea, Nelly, la Bucureşti. Nelly începuse să lucreze pentru Fundaţia ” Viaţă şi Lumină” care se ocupă de copiii străzii, de copiii orfani. Întâlnirea cu copiii de la fundaţie a produs ceva în mine, m-a mişcat şi atunci mi-am dat seama că vreau să fac ceva, că vreau să contribui şi să mă implic.

Era pentru prima dată când mă aflam aşa aproape de copii şi adolescenţi care nu avuseseră un start bun în viaţă şi-mi doream să-i pot ajuta. Aşa că de-atunci am început să gândesc altfel asupra vieţii mele şi să-L rog pe Domnul să mă folosească.

Eram în ultimul an de liceu şi acum ştiam ce vreau să fac în viaţă, dar nu ştiam cum se va întâmpla totul şi nici când. Dumnezeu a deschis uşi pentru mine, a închis altele şi a pregătit totul într-un mod minunat, la timpul Lui şi în voia Lui. Am crezut că voi începe să lucrez pentru “Viaţă şi Lumină” imediat după terminarea liceului, dar drumul pe care Dumnezeu mi l-a pregătit a fost altul. Am mers mai întâi la “Team Action” în Norvegia pentru pregătire, iar perioada de practică mi-am făcut-o la ” Viaţă şi Lumină”  în Bucureşti, lucrând cu cei de pe stradă şi cu copiii de la fundaţie.

Ai lucrat aproximativ 5-6 ani cu copiii străzi, povesteşte-ne lucrarea ta de acolo şi impactul pe care l-ai avut  în decursul acestor ani?

După “Team Action” am ştiut că vreau să lucrez pentru ” Viaţă şi Lumină”. Aşa a început un nou capitol din viaţa mea. Era anul 1999, aveam 20 de ani, când am început să lucrez ca referent social o perioadă, apoi ca secretară şi în ultimii 2 ani am fost asistent director. Ce pot să spun e că anii petrecuţi acolo au fost deosebiţi şi-am trăit momente pe care nu le-am uitat şi pe care nu le voi uita niciodată. Au fost bucurii, tristeţe, plâns şi râs, suişuri şi coborâşuri, am fost încurajată şi dezamăgită, criticată şi lăudată, iubită de unii şi mai puţin plăcută de alţii, dar nu aş fi fost niciodată ceea ce sunt azi fără experienţele de acolo.

Anii aceia m-au format şi m-au maturizat, mi-au întărit credinţa şi chemarea. Am cunoscut mulţi oameni şi am ajutat mulţi oameni (copii, tineri, adolescenţi). Mi-am dorit să mă implic direct în viaţa celor pe care-i ajutam şi am făcut asta pe lângă ceea ce slujba mea spunea că trebuie să fac. M-am implicat în special cu adolescenţii împreună cu prietena mea Georgia care era asistentă medicală la fundaţie,avand întâlniri cu ei în fiecare vineri seara. Ce experienţe am trăit! Ce timp fain am avut împreună! Ne bucuram când vedeam ce interesate erau multe dintre fetele şi băieţii noştri să ştie de Isus… ce discuţii aveam! Unii dintre adolescenţi au început să meargă la biserică în urma întâlnirilor, mulţi dintre ei au cunoscut ce înseamnă să fii aproape de Isus. I-am luat în tabere cu noi, la Peniel şi la Oneşti, i-am luat acasă la familia mea şi la biserica din Oneşti.

Îmi amintesc că băieţii şi fetele de la ” Viaţă şi Lumină” au fost foarte mişcaţi de modul în care fuseseră incluşi de tinerii din Oneşti, la o tabără organizată de aceştia. Mi-au spus că nu s-au simţit diferiţi ci acceptaţi ca fiind egali. Cu bucurie pot să zic că unii dintre băieţii şi fetele de la fundaţie au ales să-L urmeze pe Isus şi nu au renunţat la alegerea făcută. Am ştiut că nu o să-i pot ajuta pe toţi şi am ales să mă apropii mai mult de unii dintre ei. Nu a fost o selectare ci m-am lasat ghidata de ce-am simţit în inima mea.

Mi-am folosit timpul liber pentru a fi cu ei şi pentru a dezvolta prietenia noastră. I-am ascultat, i-am încurajat, le-am fost aproape şi le-am spus adevărul când mă întrebau ce cred despre diferite lucruri. Simplu, am fost acolo unde trebuia, când trebuia! Am investit şi-am primit înapoi mult mai mult decât am dat. Există oare mai mare bucurie decât să ştii că Dumnezeu te-a folosit pe tine pentru a-şi arăta dragostea pentru semenii tăi, care poate nici nu ştiau ce înseamnă să fii iubit?

Am văzut suferinţă, durere, moarte, tristeţe, dar am mai văzut că speranţa şi dragostea sunt mult mai puternice. Au fost şi oameni care au încercat să ne descurajeze şi ni se puneau în cale, mai ales datorită faptului că eram fete şi noi le dădeam tinerilor învăţătură din Biblie la întâlnirile noastre şi le vorbeam despre Cristos. Era cumva neplăcut, dacă ei nu făceau ceea ce noi făceam pentru tinerii aceştia, nici pe noi nu vroiau să ne lase s-o facem. Dar n-am descurajat, ne-am continuat lucrarea. Ceea ce mi-a dat impuls să lucrez era dorinţa de a-i fi credincioasă Domnului meu în toate lucrurile şi de a face ceva pentru oricare dintre micuţii Lui. Am văzut că datorită funcţiei mele am putut influenţa viaţa copiilor şi prin proiectele cu care lucram atunci. Dumnezeu mi-a făcut favoare şi eu m-am folosit de ea spre binele copiilor.

Ar fi mult de povestit despre anii petrecuţi în Bucureşti pentru că s-au întâmplat multe, dar ca să rezum pot spune că anii aceia mi-au îmbogăţit viaţa şi că Dumnezeu S-a folosit de fiecare experienţă pentru a mă pregăti pentru ceea ce urma să vină şi anume, Mexic! Nu aş fi putut lucra în Mexic fără anii din Bucureşti.

Ai ajuns în Mexic. Cum ai ajuns acolo şi ce ai făcut acolo?

Eram în 2003, lucram încă la fundaţie dar în inima mea s-a născut dorinţa de a face un pas înainte. Simţeam în inima mea că era timpul de a face altceva şi că trebuia să-mi termin lucrarea în Bucureşti. Dorinţă asta creştea în mine tot mai mult şi împreună cu ea şi teama de necunoscut. Puteam renunţă la o slujbă sigură şi să mă aventurez spre ceva necunoscut? Am început să mă rog pentru călăuzire şi i-am spus Domnului că eu voi merge acolo unde El vrea să merg şi că tot ce vreau e să fac voia Lui şi să-i fiu plăcută. În vara aceea, la Peniel, unde eram cu adolescenţii şi tinerii de la fundaţie, Domnul mi-a confirmat că era timpul pentru ceva nou şi m-a asigurat că El e cu mine. Aşa că mi-am dat demisia şi au fost prea puţini dintre cei cu care lucram care mi-au înţeles alegerea. Îmi spuneau că la 24 de ani pe care-i aveam nu puteam spune “nu” unei slujbe bune şi să încep de la 0. Dar pentru mine era timpul s-o fac.

Mi-a fost greu să mă despart de copiii, de adolescenţii şi de tinerii cu care lucrasem, dar am plecat cu încrederea că Domnul e în controlul vieţii mele.

Am locuit o perioadă acasă la Oneşti şi-am fost implicată în lucrarea cu tinerii şi adolescenţii din biserică. Mi-am zis să mă folosesc de orice posibilitate pentru a face ceea ce-mi place mai mult şi anume să lucrez cu oamenii! Pe lângă asta traduceam în fiecare lună în Bucureşti la un curs de masterat despre dependenţa de droguri şi de alcool, primisem invitaţia de a mă alătura unei lucrări pentru persoanele cu problemele de dependenţă, dar ştiam că nu ăsta era următorul pas pe care să-l fac, aşa că nu am acceptat invitaţia.

În toamna lui 2004 urma să aibă loc o conferinţă pentru tineri în Oneşti, organizată de Biserica Penticostală unde tatăl meu este păstor şi de Biserica Creştină după Evanghelie unde urma să vină misionarul Per Hyldegaard din Danemarca. Îl mai auzisem odată predicând la o altă conferinţă şi îmi plăcuseră răspunsul tinerilor pentru misiune.

De obicei Per avea cu el un traducător, dar cu câteva zile înainte de conferinţă păstorul de la Biserica Evanghelistă i-a spus tatălui meu că traducătorul lui Per nu mai putea veni şi că aveau nevoie urgentă să găsească un alt traducător. Aşa că am fost întrebată dacă aş vrea să traduc eu pentru el. Am spus da, pentru că mai tradusesem, şi în felul acesta a început colaborarea mea cu Gospel Outreach. Am fost împreună cu echipa de danezi mai multe zile şi-am vizitat mai multe biserici, ei m-au rugat să le povestesc despre ce fac şi ce-am făcut. Le-am spus că iubesc să lucrez cu oamenii, că iubesc misiunea. Ei mi-au povestit de proiectul lor din Mexic şi de faptul că mai au nevoie de o singură persoană pentru ca echipa pe care urmau să o trimită să fie completă. S-a întâmplat ceva în inima mea atunci, şi odată cu asta și în inima lor. Ei au ştiut că eu sunt persona potrivită şi eu am ştiut că asta e ceea ce vreau să fac.

Ne-am rugat timp de mai multe luni de zile şi în ianuari 2005 au început pregătirile pentru plecarea mea. Până la urmă am plecat singură, ceilalţi doi din echipă renunţând pe parcurs. Nu-mi place căldura şi în Mexic e foarte cald, nu-mi plac insectele şi mai ales gândacii şi în Mexic erau aşa de mulţi care mai şi zburau noapte, dar din fericire pe afară şi nu în casă. M-am gândit: e departe, e necunoscut, dar am ştiut că acolo trebuie  merg, că acolo mă vrea Domnul! Trebuia să ies din starea mea de comfort , sa fac ceva nou!

Am plecat spre Mexic, în Monterrey, în august 2005, urmând să pun bazele unei lucrări cu tinerii într-un nou proiect al ” Gospel Outreach”. Am început de la 0, cu câteva fete şi lucrarea s-a extins pe parcursul celor 2 ani cât am stat acolo. Am făcut multe în Mexic, de la a lucra cu o grupă de adolescente în fiecare sâmbătă, la a preda ore de engleză pentru copiii şi adolescenţii din vecinătate. Am vrut să-i ajutăm pe oameni cu ceva ce era necesar şi orele de engleză au fost răspunsul pentru mulţi. Clasele erau aşa de populare încât a trebuit să împart grupele pe vârste şi predam în fiecare zi. În al doilea an am început să am întâlniri cu fetele din vecinătate în fiecare vineri. Am predat engleza unor doamne, care ulterior s-au arătat interesate să avem un timp de studiu biblic. Aşa că în fiecare miercuri dimineaţă mă întâlneam cu aceste femei şi aveam un timp minunat. Una din ele l-a primit pe Domnul Isus chiar la mine în casă!

Eram împreună cu tinerii de la o altă biserică în fiecare duminică, în fiecare marţi aveam întâlniri cu femeile din vecinătate unde învăţam să croşetam şi să împletim, mâncam împreună şi împărtăşeam experienţe împreună. Mi-am făcut o grupă de prieteni cu care mă întâlneam des. Vorbeam şi petreceam timp cu unii din vecinii mei şi doream să-L reprezint pe Isus în viaţa de zi cu zi. Mexicanii sunt oameni foarte sociabili şi deschişi, aşa că nu mi-a fost greu să-i cunosc mai bine şi să interacţionez cu ei.

La fiecare a doua lună mergeam la campaniile de evanghelizare şi campaniile medicale organizate de “Gospel Outreach”. Acestea aveau loc în Sudul Mexicului, în zona Mexico City şi Hidalgo. Lucram împreună cu oameni minunaţi şi care vroiau să fie la dispoziţia Domnului. Echipa era formată din doctori, asistente, stomatologi, păstori şi consilieri. Munceam împreună de dimineaţă până seară pentru a-i ajuta pe oameni. Cădeam de oboseală când veneam noaptea, dar a doua zi o luam de la capăt cu aşa mare bucurie!

Bisericile locale colaborau împreună şi ne susţineau, aşa încât puteam să ajutăm sute de persoane în fiecare zi.

Majoritatea oamenilor pe care-i ajutam erau mexicani autentici care nici nu vorbeau spaniolă. Aveam nevoie de traducător pentru a comunica cu ei, dar am fost impresionată profund de oamenii aceştia, de simplitatea lor şi de demnitatea lor. Stăteau şi aşteptau ore întregi ca să-i putem consulta într-o căldură insuportabilă, dar fără să se plângă şi fără să cerşească.

Seara veneau la întâlniri, iar mulţi dintre ei l-au primit pe Cristos. Îmi plăcea mult să fiu la campanii, să-L slujesc pe Domnul, slujindu-le oamenilor.

Îmi amintesc că mă strecuram printre rândurile de oameni şi mă rugam pentru ei. Împreună cu echipa de consilieri, păstori şi toţi care lucram, formam câte un lanţ de rugăciune şi ne rugăm pentru vindecare, pentru eliberare şi pentru alte nevoi. Simţeam cum cerul se cobora acolo şi prezenţa Domnului era minunată. Am văzut vindecări şi vieţi transformate. Nici noi şi nici cei prezenţi nu mai plecam de acolo aşa cum venisem. Eram veseli când plecam şi plini de puterea prezenţei Domnului.

În Cardonal, unde am fost pentru o campanie, am întâlnit oameni care niciodată în viaţă lor nu auziseră de Isus. Niciodată! Ne imaginăm că toţi au auzit, dar nu e aşa. Sunt încă mulţi oameni care încă n-au auzit despre Mântuitorul nostru. Am vorbit cu oamenii aceştia şi aveam un traducător care mă ajuta să comunic cu ei.  Au fost aşa de bucuroşi de Isus. Au dorit -L primească în inimile lor și ne-am rugat pentru ei. Ce bucurie am trăit și mă simţeam aşa de privilegeată să fiu la dispoziţia Domnului şi că El dorea să se folosească de mine . Mi-am făcut partea şi Domnul a făcut restul!

Citeste mai departe aici: Flacăra Închinării » Interviu Laura Balcan